Cum citim, cum ne apropiem de misterul operei literare şi cum adesea - prin mijlocirea unei lecturi rele, instituţionalizate, pretins ştiinţifice - facem totul pentru a-l detrona, a dovedi cu satisfacţie că nu există şi că totul "se explică"? şi care este imaginea "marilor scriitori", aşa cum este ea acreditată de cei ce-şi propun să-i studieze, să-i "demitizeze"... Nathalie Sarraute n-a contenit să se tot întrebe în această privinţă, a făcut-o totdeauna cu infinită delicateţe, din interiorul lucrurilor, ca "om al casei" ce este, al casei literaturii, cu o delicateţe a "proximităţii", o delicateţe ce nu-şi refuză, la nevoie, accentele incisive, dezgusturile, sarcasmele...
Un text capital, inclus fireşte în recenta ediţie din Pléiade (1996) a operei sale integrale, nu un eseu literar, ci o pagină de pură literatură - transcriind, cum o face mereu, o mişcare lăuntrică, o reacţie senzorială, de astă dată de respingere, un soi de portret al unui reputat profesor, specialist în literatură, înverşunat să o reducă, cu tot cu geniile şi cu miracolele ei, la o explicaţie deterministă, plină de suficienţă - citez şi rezum:
"În cursurile sale foarte urmărite de la Collčge de France, tare se amuza el de toate astea. Îşi făcea o plăcere din a scotoci, cu demnitatea unor gesturi profesionale, cu o mână implacabilă şi expertă, prin dedesubturile lui Proust sau Rimbaud - şi tot etalând în ochii publicului foarte atent, pretinsele miracole, misterele lor, explica "cazul lor".
Cu ochişorii săi maliţioşi, cravata bine făcută şi barba pătrată, semăna enorm cu Domnul acela din reclame, recomandând surâzător: Saponita - săpunul cel bun (...), economie, securitate, confort... "Nu e nimic aici", zicea el... nimic în afară de ceea ce eu de o mie de ori am deja explicat, studiat, catalogat".
În Proust, în Rimbaud, nimic deci de temut, ni
