După mai bine de douăzeci de ani de la plecarea sa din ţară, Victor Ieronim Stoichiţă, şeful Catedrei de Istoria Artei de la Universitatea din Fribourg, Elveţia, este prezent în România, pe lîngă vizitele constante şi conferinţele deja celebre de la Colegiul Noua Europă, şi cu cîteva cărţi impozante, publicate în ultimul deceniu: Efectul Don Quijote (Editura Humanitas, 1995), Scurtă istorie a umbrei (Editura Humanitas, 2000), publicată, iniţial, la Londra, şi Instaurarea tabloului (Editura Meridiane, 2000), publicată, iniţial, la Paris.
Autor, încă din anii optzeci, al unor importante cărţi, studii, eseuri şi articole, parţial apărute în România, dar cele mai multe în Europa şi în America, a căror problematică priveşte domeniul istoriei artei, Victor Ieronim Stoichiţă este şi nu este un istoric al artei în sensul strict al cuvîntului. Prin formaţie, prin vasta lui cultură vizuală, prin referirile nemijlocite la spaţiul artelor şi prin obiectul imediat al scrierilor de pînă acum, Victor. I. Stoichiţă este în mod sigur un istoric al artei, şi încă unul dintre cei mai importanţi pe care îi are Europa în acest moment, în timp ce prin miza cărţilor sale sau, mai exact, a proiectului său cultural, el este fără îndoială mult mai mult decît atît. Dacă pentru istoricul de artă, indiferent care ar fi orizontul lui intelectual, faptul artistic constituie nucleul şi justificarea tuturor investigaţiilor, punctul de pornire şi linia de sosire ale întregului său efort de cercetare, pentru Victor I. Stoichiţă forma artistică este mai degrabă un element de contact cu spaţii mult mai vaste şi o rampă de lansare către ţinte mult mai înalte. Cu impresionanta sa cultură umanistă, construită prin accesul la informaţie şi la documentare în toate limbile de circulaţie ale Europei, el nu avea cum să accepte captivitatea unei singure expresii culturale. Sedus în aceeaşi măsură de
