Fiindcă am intrat în regimul economiei de piaţă şi editorii au început să înţeleagă că rolul lor nu trebuie să se limiteze la publicarea unei cărţi, am asistat, în ultimii ani, la câteva reuşite campanii de marketing şi promovare. Cu o notă de agresivitate, în sensul bun al termenului, s-a făcut vâlvă pe marginea unor apariţii editoriale: cărţi fericite, zâmbind larg sub spotul de lumină al reflectoarelor. Şi autori mai puţin fericiţi, atunci când criticii de întâmpinare şi-au intrat în drepturi, comentându-i fără să se lase impresionaţi de entuziasmul publicitar. La o privire (o lectură) mai atentă, s-a putut constata că unele dintre "marile opere" erau de fapt volume modeste, ambalate, precum produsele fragile, în mult şi bun material protector. O dată îndepărtat acesta, cartea în sine prezenta un surâs chinuit, de ficţiune debilă fără şanse de resuscitare.

Complet diferită, dar la fel de instructivă, mi se pare situaţia unor volume apărute în aceeaşi perioadă, la care raportul dintre forma de prezentare şi fondul operei este răsturnat. Numele autorului nu ne spune mai nimic, cartea nu i-a fost comentată pe nicăieri şi a mai apărut şi cu numeroase greşeli de redactare. Lansare ioc, publicitate zero, cronici, nici măcar una. Aceste grele condiţii climaterice le înfruntă Paul Diaconescu, autorul unui excelent volum de nuvele, intitulat La Capri, la Capri... Titlul ne evocă un jurnal de călătorie, introdus sub o formă sau alta în ţesătura epică, nişte proze scrise într-o dispoziţie visătoare, cu gândul la soarele mediteranean şi pielea încreţită de frigul înconjurător. În fapt, naratorul-personaj din a treia povestire (cea mai scurtă şi mai puţin reuşită) face excursii în Nordul extrem al continentului nostru, alături de o frumoasă Solveig, reflex literar ibsenian şi, poate, mai mult decât atât. Lovitura de teatru e prea demonstrativă: excursionistul mere