Multora, mai ales în aceste timpuri, li se pare că îl ştiu pe Ionesco. Poate nu atîta cît pe Eminescu. Aici este o măsură, totuşi. A şi lipsit din manualele comuniste şi cam din toate intoxicările, nici nu a prea mîncat salam cu soia aici, cu noi, în ţărişoară, nici publicat nu a prea fost, dar, fiind un român mare, asta e limpede pentru toată lumea, e bine să te străduieşti să afli ce-i cu el. Dar în toată nebunia acestei scriituri există ceva iute recognoscibil. Ceva din noi, despre noi, despre un oriunde şi un pretutindeni. Eugčne Ionesco este atît de non-conformist, încît toată construcţia lui lingvistică, fizică, metafizică, construcţia de idei şi de lumi seduce în sine. Dincolo de scufundările în profunzimi. La care nu e dispus oricine. Seduce şi pentru că fiind altfel, anormal în tipul de exprimare a felului bizar în care trăim cu noi înşine şi unii cu ceilalţi, ne şopteşte, măcar, să medităm. Asta s-ar numi normalitate. În imaginea-oglindă în care ne propune să ne recunoaştem, el nu adaugă nici o linie în plus. Comentariul despre acest "tablou" este şturlubatic, aiuritor, ameţitor şi neconvenţional, maniera în care Ionesco vede şi vorbeşte despre ce şi cine sîntem, despre el însuşi, despre realităţi şi despre abisuri, maniera deconstrucţiei, a depistării crizelor - de limbaj, de comportament, de caracter - maniera este, probabil, magnetul absolut al seducţiei. Despre el şi opera lui, despre el şi piesele lui, despre el şi spectacolele ce i-au fost puse în scenă s-a scris enorm şi, în multe cazuri, extrem de interesant. Eugčne Ionesco este un autor care provoacă aproape continuu la un soi de ascuţime a minţii şi a limbajului, la un soi de test de inteligenţă pe care eşti pus în situaţia să-l dai atunci cînd îl citeşti, cînd îi vezi spectacolele, vorbeşti sau se vorbeşte despre el. De fiecare dată, însă, un soi de prospeţime şi de libertate a fiinţei ţîşneşte l