S-a născut într-un castel din preajma oraşului Neapole, fiind al şaptelea fiu al contelui Landulf, obîrşia princiară recomandîndu-l mai curînd pentru o îndeletnicire cu virtuţi sociale decît pentru schimnicia studioasă a cercetării teologice. Era stîngaci în gesturi şi greoi în relaţiile cotidiene, încetineala mişcărilor împrumutîndu-i aerul unei fiinţe masive şi liniştite, genul de om din partea căruia nu te poţi aştepta decît la reacţii previzibile şi inofensive. Iar neîndemînării ticăite cu care se mişca printre semeni i se adăuga silueta planturoasă a unui uriaş cu înfăţişare neplăcută, un monstru al cărui trup, lăbărţat peste marginile obişnuite, îi fura posibilitatea de a lăsa celor din jur o impresie agreabilă. Se spune că pupitrul la care îşi petrecea orele de muncă fusese scobit în aşa fel încît să lase loc unui pîntec pe care nici o muchie de masă nu putea să-l încapă.
Şi pe deasupra era tăcut şi nesociabil, numai sîrguinţa sisifică cu care îşi vedea de analiza temelor teologice făcîndu-l să pară, în ochii apropiaţilor, o fiinţă înzestrată cu o utilitate precisă. Şi în ciuda lentorii generale şi a calmului din care aproape nimeni nu îl putea scoate, hotărîrile pe care le lua erau cu neputinţă de întors din cale. Ce hotăra era bun hotărît, şi nici Dumnezeul căruia îi închinase viaţa nu ar fi putut să-l facă să se răzgîndească.
Una peste alta, tăcerea încăpăţînată, puterea de muncă, diformitatea planturoasă şi liniştea firii sale introvertite îi atrăseseră porecla de "boul mut". Oricît ar suna de respingător aceste cuvinte, ele nu numai că nu reprezentau o defăimare, dar chiar surprindeau un merit, puterea de analiză şi răbdarea cu care a putut scrie atîtea mii de pagini făcînd din acest "bou mut" prinţul fără egal al scolasticii occidentale. Iată de ce memoria posterităţii i-a fixat locul în filozofia medievală prin apelativul mult