Poezia lui Razvan Tupa atenteaza la doua din prejudecatile favorite ale criticilor nostri. Mai intai, e vorba de cliseul temelor "mari": daca nu scrie despre iubiri pasionale, trairi abisale sau morti violente, poetul roman e iremediabil ratat, cazut in "proza" cotidianului.
Apoi, feeling-urile trebuie trecute printr-un limbaj cat mai obscur, de preferinta ininteligibil: cu cat versurile sunt mai imbarligate si mai absurde, cu atat autorul va fi laudat pentru fulguranta intuitiei, profunzimea viziunii, abilitatea lingvistica s.a.m.d.
Or, nici unul din aceste doua ingrediente ale retetei succesului autohton nu se intalneste in poemele lui Razvan Tupa. Format la scoala poeziei americane, tanarul autor scrie o poezie a senzatiilor imediate, situata pe epiderma lucrurilor si ambalata intr-un limbaj accesibil si familiar. Aceasta nu inseamna insa ca am avea de-a face cu o poezie minora; dimpotriva, "prozaismul" asumat al lui Razvan Tupa ascunde un interesant program poetic si existential.
Macheta proiectului se gaseste in prefata la Fetis (Editura Semne, 2001), unde poezia si lumea sunt gandite ca o extensie a propriei corporalitati: "tot ce facem este sau ar trebui sa fie o traducere, o redare a strazilor, a cladirilor, obiectelor si privelistilor in propriul tau corp pe care il antrenezi intr-o intalnire cu legile fizicii, cu formulele din chimie, cu tot ce n-o sa poti spune niciodata pentru ca dorintele tale se cer implinite si abia pe urma povestite (in ce fel?), si care corp, din cate stiu, nu se sfarseste niciodata".
Aceasta este "teoria". Iar intelesul poetic ce i-l da Razvan Tupa este ca, daca obiectele nu suplinesc deficitul de existenta si poarta in sine germenii alienarii, pe de alta parte ele nici nu pot fi ignorate ca elemente esentiale ale identitatii individului.
Mai ales in Corpuri romanesti (Editura Cartea Romaneasca, 2005),
