Dupa cum am marturisit saptamana trecuta, am cazut in patima dulciurilor si, la varsta mea, am devenit robul prajiturilor, al torturilor si al placintelor. Asa se face ca, atunci cand am auzit de Chocolat, m-am si repezit sa scriu despre ei, chiar daca, in loc de un bol de supa si o friptura, urma sa primesc dulce la antreu, dulce la primul fel, inca ceva dulce la felul doi si, in final, ceva si mai dulce la desert.
Am ajuns la Chocolat intr-o seara friguroasa si ploioasa de septembrie, cand deja incepusem sa ma deprim usor la gandul gerului care ne paste, dar, cum am intrat in bistroul mititel si bine luminat, m-a intampinat o masa incarcata cu prajituri, foetaje si tot felul de paineturi, ceea ce m-a binedispus imediat. Locul gemea de lume, dar, cu toate astea, chelneritele subtirele zburdau foarte in largul lor printre mese. Nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut o ceata de fete in rochii lungi cu volane rosii, care au inceput sa se zbantuie in ritmuri de French cancan. Dupa care un tanar si o blonda silfida au declamat cateva cuplete umoristice, iar apoi au dansat step pe melodiile de pe la 1930. Si asta inainte sa apuc sa ma dezmeticesc si sa comand ceva de mancare.
Am aflat apoi ca nimerisem chiar in toiul unui eveniment care marca Zilele Bucurestilor si tinerii cu pricina erau actori care, inainte sa ne loveasca potopul francofon, incercau sa ne reaminteasca de zilele bune ale targului. Ceea ce le-a si reusit, avand in vedere patosul cu care declamau sau se roteau cantand despre Bibicul. Si toate astea la cativa pasi departare de unul dintre simbolurile Bucurestiului interbelic, Caru' cu Bere, care s-a si redeschis intre timp.
Dupa ce am aplaudat pana m-au durut mainile, simtindu-ma bucurestean get-beget si mandru de asta, m-am pus pe comandat mancare specific frantuzeasca. Pentru ca Chocolat, in pofida numelui, nu va asteapta doar cu moelle