"Cine te-a suparat, ma?", il intreaba nebunul satului sau al cartierului pe micul Lalalilu, care vrea sa se inece pentru ca sora lui, Eva, ar putea sa treaca Dunarea inot. "Ceausescu", raspunde copilul de sase ani. Raspunsul nu e neaparat un mesaj al filmului "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii", pentru ca ar fi unul fals. In filmul sau de debut, unul al nostalgiei nu dupa o epoca istorica, ci dupa propria copilarie, Catalin Mitulescu amesteca planurile si deruteaza. Cea mai buna solutie ar fi sa nu iei filmul ca pe o cronica a vremii ca sa fii capabil sa vezi filmul tau, releveul nostalgic al propriei realitati. Nu m-am regasit in "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii", iar atmosfera lui mi se pare cu totul altfel decat ce-mi aduc eu aminte despre viata pe vremea lui Ceausescu. Aveam uniforma, cordeluta, cantam la serbari, dar n-aveam habar cine e securist, cine e fiu de securist si nici nu cred ca-mi pasa. In orice caz, nu m-as fi uitat la un fiu de securist doar pentru ca m-a rugat mama, ca sa ne ajute (mamele aveau totusi alte griji decat sa fie atente la curtezani.). Filmul are si alte inadvertente mici si punctuale, benigne pentru un spectator strain, dar care ar putea fi taxate de unul roman. Nu am auzit de copii care la 5-6 ani sa fi cunoscut cuvantul "muie", sau sa fi zis de un altul ca e copil de securist sau sa fie atat de obsedati de Ceausescu, desi acasa mama le interzicea sa vorbeasca "de Ceausescu si de Dumnezeu", in vreme ce tata isi punea o cusma-n cap si-l imita pe dictator. Mie Ceausescu imi era in cel mai bun caz indiferent. Nu percepeam raul pe care ni-l facea. Ma agitam sa dau bine la serbari, recitam convinsa poezii de multumire, ma distram cand baietii aruncau cu buretele in portretul lui, dar nu planuiam cu prietenii sa-l asasinez. Poate asa au fost si altii de varsta mea, si poate asa a fost si Catalin Mitulescu - de aici coloratura speciala