Manualul practic de cinism scris de Machiavelli intr-o vacanta fortata, la tara (dupa caderea republicii lui Savonarola), - e vorba de „Principele“ - a avut o posteritate prodigioasa. Carol Quintul tinea, se zice, cartea pe noptiera. Richelieu o consulta inaintea oricarei hotarâri importante, iar Wilhelm de Orania o compara cu Biblia. Totusi, nici unul dintre admiratorii lui Machiavelli n-a recunoscut deschis ca minciuna e o arma preferata in politica. Napoleon, pentru a da un singur exemplu, pretindea dimpotriva, - mintind, evident - ca minciuna nu e buna, deoarece, argumenta el, nu insala decât o singura data. Ceea ce nu l-a impiedicat, fireste, s-o utilizeze! A devenit, chiar, un cliseu ca in politica sa se minta facându-se caz de „adevar“, incât, recent, multa lume a fost surprinsa când primul ministru maghiar a marturisit (ce-i drept, nu in public) ca si-a mintit alegatorii. Cele petrecute la Budapesta au pus o problema delicata. Asadar, recunoasterea minciunii - cauza oficiala a manifestatiilor de strada - poate parea mai cinica decât minciuna in sine? Ce pret mai are, in acest caz, sinceritatea in politica? Politicienii trebuie sa se fereasca de ea, pentru a nu risca proteste de tipul celor din capitala Ungariei? Se pare ca in politica româneasca nu exista aceasta primejdie. Ne amintim ca, exact cu doi ani in urma, facea furori si la noi „moda portocalie“. In numele „Aliantei Dreptate si Adevar“, Traian Basescu tuna si fulgera, atunci, impotriva „sistemului ticalosit“, reprezentat, zicea el, de PSD. Ei bine, care e situatia dupa nici doi ani impliniti? Mai are vreo legatura, oare, realitatea de azi din România cu ceea ce s-a promis in campania electorala? O constatare se impune. Nimeni dintre politicienii nostri n-a riscat sa joace cartea sinceritatii, care l-a pus in mare dificultate pe premierul maghiar. Din contra, toti si-au asigurat, in proportii variabil