M-am numarat toata viata (si iata, am adunat jumatate de veac) printre oamenii carora le este frica de caini. Cu toate astea, acum catava vreme, mi-a venit in minte gandul ca mi-as putea lua si eu unul.

[Dupa tot felul de cercetari despre rase, teste de compatibilitate ("Aflati cainele potrivit pentru dvs."), framantari si consultari, s-a conturat ideea ca "alesul" ar putea fi (daca ar fi sa fie)... o boxerita. Adica femela, cu parul scurt, de talie medie, iubitoare si atasata de stapan. A trecut ceva timp, dar gandul nu se materializa. Iar apoi, destinul a hotarat altfel... Intr-o zi, o catea a fost adusa in curtea noastra, de niste muncitori, ca sa pazeasca o schela. Patronul lor facuse o incercare de a creste ciobanesti mioritici, dar efortul a fost prea mare si cainii au fost lasati intr-un santier inchis, la mila muncitorilor. Aiuriti si stresati de toata vanzoleala de oameni si de masini, cateii incercau sa aplice ce stiau din strabuni, adica mai maraiau, mai "capsau"... Pentru a se stabili clar cine este stapanul, li s-au aplicat niste batai, surori cu moartea. Erau hraniti cu paine si apa si, din cand in cand, ceva hrana uscata, data de patron. Mai intai a vazut-o sotul meu. "E blanda... si slaba... ce sa zic... ai s-o vezi!" Si am vazut-o. A fost dragoste la prima vedere. Nici nu mi-a trecut prin cap ca este caine si ca ar putea sa ma muste. Am uitat cu desavarsire ca mi-e frica de caini. Numai labele si "zdrentele" erau de ea, semne anemice ca am in fata un ciobanesc mioritic. Si ochii! Detest oamenii care te sterg cu privirea sau care te privesc "diluat". Pentru mine, a privi interlocutorul drept in ochi este foarte important. Ne-am spus in cateva clipe... tot. Privirea ei a ramas barometrul relatiei dintre noi. Dar era cumplit de infricosata. Nu puteai sa alungi o musca cu un gest usor al mainii, ca era una cu pamantul. Incetul cu incetul, ami