Sub un titlu teribil: Cui i-e frica de poezia milenarista?, in numarul 41 (joi, 28 septembrie 2006) al revistei Cultura Andrei Terian imi face neasteptata onoare de a combate – intr-un articol de o pagina – precedenta mea cronica din Observator cultural – (E)scatologii milenariste. Nu obisnuiesc sa raspund la articolele polemice, dar acesta e un caz special. il consider pe Terian unul dintre cei mai competenti si mai bine scoliti cronicari literari din tinara generatie (rara avis!), un autor cu care e o placere sa polemizezi.
n Nu vreau, apoi, sa-i frustram de o polemica „ideatica“ pe elevii si studentii viitorului apropiat, cei care-i vor invata temeinic in scoli si universitati pe Dan Sociu, Elena Vladareanu &Co la capitolul „Generatia 2000. Milenarismul“, prin osirdia noilor critici si istorici literari ai prezentului. Avind in vedere cit, ce si cum citesc, azi, marea majoritate a poetilor proaspat iesiti de pe bancile Filologiei (despre ceilalti nu prea stiu ce sa zic), nu ne ramine decit sa ne resemnam cu studierea atenta a acestor noi clasici, demni purtatori de torta ai literaturii romane prin beznele consumismului.
n Sincer vorbind, ma asteptam la o asemenea reactie. Dar ma asteptam si la o replica mai serioasa, mai bine argumentata. Din pacate, „apararea Andrei Terian“ nu este decit o suita de rastalmaciri si procese de intentie fara acoperire. Pe cit de redutabil e autorul in comentariul de proza si, mai ales, de critica a criticii, pe atit de vulnerabil e – in pofida doxei teoretice – cind se apropie de domeniul volatil al poeziei „noi“.
n in treacat fie spus, polemistul ma califica, in repetate rinduri, drept „tinar cronicar“. Faptul ma amuza si ma flateaza in acelasi timp (desi nu asta era, presupun, intentia auctorelui...), cu atit mai mult cu cit colegul Andrei Terian are vreo sapte ani mai putin. il voi numi asadar –
