Deşi fotbalul românesc parcurge o criză evidentă, încă de la jumătatea deceniului trecut, câteva rezultate întâmplătoare mai animă încă speranţele fanilor, că vom fi din nou ce-am fost dacă nu şi ceva pe deasupra. Pentru orice om lucid, nu doar din fotbal, acest lucru ţine, deocamdată, de domeniul iluziilor. Nu pentru că n-ar apare noi talente, ci pentru că sistemul e defect şi nu mai permite o „capitalizare” a acestor talente şi menţinerea lor într-un campionat tot mai parodic.

Ultima iluzie colectivă hrănită de mesianismul lipsit de orice suport logic al lui Gigi Becali ne făcuse să ne vedem deja în elita fotbalului european. Câteva meciuri cu şansă au fost suficiente pentru a naşte delirul. Lyon însă a fost momentul adevărului. Pe Ghencea s-a văzut limpede de ce nu putem să aspirăm în mod real la o altă condiţie decât cea care ne caracterizează.

O altă legendă românească e învăţământul. A fost, fără îndoială, unul dintre punctele tari ale sistemului comunist. Multă vreme accesul la învăţământ, inclusiv cel superior, a fost unul real, pentru toate categoriile sociale. Vechile generaţii de dascăli au făcut loc altora care au moştenit ceva din dăruirea apostolilor şcolii pe fondul, stimulator aici, al absenţei unor alternative pragmatice. Şcoala a generalizat un nivel de cultură pe care nu l-au avut multe societăţi avansate, iar o anumită rigoare însoţită de o inteligentă campanie şi de facilităţi corespunzătoare, au adus în universităţile româneşti zeci de mii de tineri, în special din lumea a treia. Aceasta a întărit prestigiul şcolii româneşti şi a făcut din ea unul dintre reperele propagandistice cele mai eficiente.

Iată, însă, că după un deceniu şi jumătate de reforme buimace, din şcoala românească n-a mai rămas mare lucru. O spune, cu tristeţe, chiar preşedintele Băsescu răsucind cuţitul în rana deschisă: avem un învăţămân mediocru! Necompeti