„Tacere/ si resemnare/ tacere –
acolo-am vrut sa bat/
resemnarea-i vinovata
pentru tot ce s-a-ntimplat/ tacerea nu e buna de nimic/ lupta pentru orice drept pe care ti l-au luat...“ (Implant Pentru Refuz).
A inceput un nou an universitar. Ca de fiecare data in ultimii 16 ani, jurnalele de stiri ne arata camine insalubre, in constructie sau cu un numar insuficient de camere pentru a-i primi pe toti studentii care au dreptul la cazare. Vedem rectori, decani, administratori ridicind candid din umeri si oferind explicatii peste explicatii; nici unul dintre ei nu ofera, insa, solutii. Ne-am obisnuit, parca, cu acest spectacol trist, cu aceste explicatii timpe si cu o stare de lucruri pe care obisnuinta noastra o transforma, din anormala, in normala.
Nu mai putin obisnuiti par a fi studentii lasati sa stea ore, uneori zile intregi cu bagajele in mijlocul drumului. Am vazut studenti cazati in camine muncitoresti sau in sali de lectura, cite 16 in camera. Am vazut studenti in camere fara mobilier, nezugravite sau chiar fara ferestre. intrebati „si ce-o sa faci acum?“, raspunsul lor a fost, invariabil, acelasi: „o sa ma descurc“. „Descurcareala“, la romani, asa cum o descria si Laurentiu Ulici in Mitica si Hyperion, a incetat de mult sa mai fie o solutie de circumstanta; ea a devenit insusi modul de viata al unei natiuni impinse de sistem (fie el politic, economic sau de alta natura) nu sa gindeasca, ci sa se resemneze si sa caute solutia de moment.
Tinerii din Romania nu pleaca la facultate sa descopere o alta lume sau sa invete cum se poate construi una mai buna; ei pleaca la facultate pentru a descoperi ca societatea romaneasca e aceeasi peste tot, ca nepasarea, ignoranta si nesimtirea nu sint valabile doar in micul si murdarul univers din ghetoul provincial, ci si in mediile universitare din marile centre de formar
