Aflu cu surprindere ca doamna Ioana Diaconescu, al carei nume l-am pomenit in treacat acum citeva saptamini intr-un scurt (poate prea succint) articol despre o dezbatere de la Uniunea Scriitorilor – Scriitorii si securitatea –, este ofensata de unele fraze ale mele pe care le interpreteaza, din cite inteleg, ca insinuante, tendentioase, mistificatoare. Nu pot decit sa imi exprim regretul pentru mica suparare pe care, fara intentie, i-am pricinuit-o doamnei Ioana Diaconescu.
O asigur ca la mijloc este o neintelegere, cauzata de faptul ca, date fiind dimensiunile reduse ale textului, am trecut peste unele detalii sau nu am facut anumite precizari – poate necesare. De aceea consider binevenite precizarile/completarile aduse de doamna Ioana Diaconescu, fata de care am tot respectul pentru contributia la cercetarea unei teme atit de importante cum este cea a detentiei politice a intelectualilor in intervalul ’46-’64 si a carei poezie, in paranteza fie zis, o citesc cu placere. Adaug ca nu mi-a trecut nici o clipa prin minte sa o „imping cu forta in tabara oportunistilor“, sa insinuez ca ar avea „ambitii carieriste“ s.a.m.d. Banuielile domniei sale, cu totul nefondate, m-au intristat putin. in incercarea de a i le spulbera, voi face la rindul meu citeva precizari.
Nu mi-am propus, scriind articolul incriminat, sa realizez o descriere exhaustiva a discutiilor de la USR. Am vrut numai sa rezum, pe cit posibil, continutul lor si sa conturez atmosfera in care s-au desfasurat. E adevarat: m-am aratat dezamagita ca intrunirea din Sala Oglinzilor, conventionala si fara o finalitate precisa, nu a fost o dezbatere veritabila, ci doar o monocorda succesiune de discursuri. M-as fi asteptat la o confruntare cvasisportiva a punctelor de vedere, a principiilor, mi-ar fi placut sa constat ca participantii chiar sint dispusi sa dialogheze – fara ranchiuna, fara i
