E ciudat faptul ca unele aspecte ale prezentului te pot conduce, imprevizibil, la lucruri ale trecutului. Asa am ajuns la Rudolph Valentino, actor celebru de cinema, cu multi, foarte multi ani in urma. A fost primul sex-simbol masculin. A fost adulat, pâna la isterie, de mii de femei din intreaga lume. (In zilele noastre ii pot gasi un corespondent doar in acel fruntas al unui partid, care a certat femeile care vor sa faca o cariera politica trecând prin paturile sefilor, argumentând,pe buna dreptate, ca si el e sef, si el are pat, si, in plus, cânta si la chitara). Multi ani dupa moartea sa, o necunoscuta imbracata in negru depunea flori la mormântul sau. (La fel cum lânga bustul de la Sosea al printului operetei, N. Leonard, o mâna necunoscuta depunea, ani la rând, un buchet de violete). Dupa moartea lui Valentino s-a afirmat ca barbatul cel mai iubit din anii '30, barbatul fatal, amantul visat a fost bisexual; (acelasi calificativ a fost atribuit si celor doua femei extrem de frumoase care i-au fost sotii). Nici pâna azi nu se cunoaste adevarul. Dar chiar daca ar fi fost asa, lucrul acesta ar fi trebuit ascuns cu multa grija, caci altfel mitul lui Valentino ar fi fost anulat, ca si imensele câstiguri realizate pe baza lui. Primul mobil care m-a condus la amintirea lui Valentino a fost comportamentul celor patru partide din coalitie; mi-am amintit atunci de celebrul sau film „Cei patru calareti ai apocalipsului“. Nu credeam ca a fost nevoie de o Revolutie ca sa schimbam un cretinism cu altul. Exista posibilitatea realizarii unor reforme consistente, dar timpul s-a irosit in certuri sterile, pe banii nostri. Abia acum se pune problema unor reforme decisive, cum ar fi, de pilda, cea a descentralizarii administrative. Care, cu gândul la fondurile europene, va fi realizata pâna la urma macar pe ideea „de ce sa fure numai cei din Bucuresti si noi din provincie nu“. Pâna