Trei zile cu mama ne duce, de fapt, in intimitatea vietii autorului, care sterge insa granitele dintre fictiune si adevar. Un romancier aproape sexagenar traverseaza o perioada de criza creatoare: el asociaza blocajul inspiratiei cu intentia - mereu aminata - de a petrece macar citeva zile impreuna cu batrina sa mama. Acesta e punctul de plecare al cartii lui François Weyergans, Trei zile cu mama (Polirom, 2006, traducere de Dan Radu Stanescu). Romancier destul de prolific (nu "prolix" cum se scrie in textul de prezentare: "prolix" inseamna "lipsit de concizie, confuz, complicat"), Weyergans nu e doar un bun profesionist: are imaginatie, are verva si - atunci cind trebuie - umor. Trei zile cu mama ne duce, de fapt, in intimitatea vietii autorului, care sterge insa granitele dintre fictiune si adevar. Peste figura mamei se suprapun imaginile femeilor din viata lui, intr-o suita de evocari rapide si pregnante, nu o data de un erotism agresiv. Paralel, romancierul incearca sa reconstituie si episoade din viata sentimentala a mamei, constatind - nu e primul, nici ultimul - cit de greu este sa vorbesti despre partea ascunsa a existentei parintilor tai. Autorul anunta, pe parcurs, mai multe proiecte de carti, proiecte ce reiau aceeasi obsesie: revederea cu mama. Finalmente, revederea are loc, dar ceea ce frapeaza acum este imaginea ravagiilor pe care le produce virsta - boli, cataracta, fractura de col femural etc. Evitind patetismul, Weyergans schimba totusi registrul, parasind tonul jucaus si dezinvolt. Un roman agreabil (a obtinut premiul Goncourt in 2005), insa Weyergans a scris carti mai bune. Traducerea se poticneste in citeva locuri, mai ales la final, unde Weyergans exploateaza inteligent mai multe sensuri ale cuvintului "la chute" (caderea). Si inca ceva: "luase oare mobilul meu de la Calder drept o jucarie de copii?" (p. 196) e o mica (?) gafa ce se cere corectat