Am încheiat zilele trecute un nou roman. Scris, era terminat demult. Mai aveam un scurt fragment, de câteva zeci de şiruri, de pe la mijloc, pe care tot ezitam să-l trec, prin apa laptop-ului, cărţii. O senzaţie, nemaiîncercată până acum, de şovăială, de sfială, de frică, parcă, în a termina transcrierea.

Din condiţionări cu totul exterioare voinţei mele am ajuns să scriu la această maşinărie. Prieten veninos, laptop-ul (sau ceva asemeni lui) îţi scoate nemilos din suflet cuvinte şi gânduri pe care, altfel, cu un simplu condei în mână, şovăi să le depărtezi de tine. Un rău necesar, laptopul, cum cu multă comoditate le spunem renunţărilor şi neputinţelor noastre.

Dar nu acesta este sentimentul de acum al romanului terminat. Micile retuşuri nu mai fac parte din carnea lui, ci doar din sulemeneala cu care cauţi să îţi trimiţi textul în lume. Inerentele mici şmecherii cu care îţi exersezi ,arta poietică."

Simt, fizic, tristeţea că am rămas mai sărac cu o carte. Că viaţa mea, câtă va mai fi, s-a împuţinat cu o carte. Zile triste, clipe triste, pe care nu ai cum să le împărtăşeşti altcuiva. Te văd posomorât şi ce poţi să le răspunzi întrebărilor, bune voitoare sau formale? Că-ţi pare rău că ai terminat de scris o carte?

Să fim serioşi. La câtă miorlăială este în Lume, numai nazurile tale mai lipseau. Şi totuşi...

Şi totuşi, mai intensă decât bucuria lucrului încheiat, mai tulburător decât sentimentul plinului, rămâne în tine golul. Revărsarea de cuvinte te-a secătuit. Vieţile unor altora zămisliţi din nimic te-au copleşit. Căutarea dreptei căi într-o lume de năluci în care, urzind-o, te-ai cufundat, până la contopire uneori, te-a mistuit. Ai trăit parcă în adevăr pe alte tărâmuri şi revii, abia acum, obosit, înfrânt, încărcat de poveri în viaţa ta. În lumea ta de peste zi, cu toate ale ei mărunte, meschi