Muzica are nu numai darul seducţiei, ci şi al comunicării. În special muzica narativă abandonează postura seducătorului, instalând o abilitate categorică de a se pune în relaţie, de a vesti, a semnala, a coresponda ori a se adresa. În definitiv, a seduce înseamnă a subjuga, a captiva, a fermeca, dar şi a ademeni, a momi, iar în ultimă instanţă, a corupe şi, de ce nu, a păcătui. A comunica este sinonim cu a anunţa, a face cunoscut, a informa. Actualmente, seducţia în muzică se bazează precumpănitor pe efectologie sau pe voluptatea sunetului în sine. Se vizează efectul imediat, impresia de moment, spectacolul gratuit, chiar echivocul. Comunicarea, dimpotrivă, ţinteşte limpezimea, comprehensiunea, edificiul construit cu logică şi trudă. Ascult o muzică pe care culoarea, timbralitatea, exhibarea modurilor de atac sunt o manevră de asalt, de cucerire instantanee a auditoriului, o manevră şireată ce devansează onestitatea şi integritatea lucrului cu sunetele. Decid totuşi să mă las sedus. Efluviile de efecte acustice mă împresoară, injectându-mi un ser tare, ameţitor. Sunt tot mai permeabil, mai tranzitiv. Aproape drogat. În transă. Tranchilizat? Convertit? Gata! Muzica s-a terminat. Ce-a fost asta? Nu-mi amintesc nimic. Sunetele au trecut prin mine ca şi cum nu le-ar fi păsat că trupul meu ar fi putut constitui un cât de neînsemnat obstacol. S-au dus, ca şi cum nici n-ar fi fost. Dar au existat ele oare cu adevărat?
E atâta liniaritate în noua muzică românească încât îmi vine să cred că suntem structural incapabili să producem şi să savurăm o anume punctualitate. Pofta de cursivitate şi reiterare, setea de contemplaţie ori vegetare, propensiunea pentru staza sonoră ne fac să uităm de multe ori că muzica e totuşi o artă temporală, că peisajul din dreptul urechii e bine să plece, să se mişte: sonorităţile se schimbă, fie şi infinitezimal, de la o secundă la alt