Filmul, aşa cum îl practic eu, este limba mea maternă, este limba în care vorbesc şi în care tac. Eu nu scriu scenarii, ci filme - mărturiseşte cineasta Malvina Urşianu în această carte entuziasmantă şi necesară care este Aceste Gioconde fără surîs. Convorbiri cu Malvina Urşianu, apărută la Editura Curtea Veche sub semnătura Magdei Mihăilescu. Dacă, prin filmele sale, cinematograful românesc a cîştigat o autoare, prin această carte-omagiu se poate spune că a recuperat o teoreticiană. Lucrurile nu merg foarte adesea mînă-n mînă: dacă regizorii "Noului val" francez au fost, mai întîi, cinefili şi critici şi-abia apoi cineaşti, "amestecul planurilor" este îndeobşte snobat de regizorii "pur-sînge", care vor să dea impresia că facerea unui film este aşa, o inspiraţie de moment... Or, ei ar trebui să ştie mai bine! La modul ideal, nici un plan, nici un travelling, nici un plonjeu/contraplonjeu nu ar trebui să fie fructul hazardului, ci rezultatul unor decizii îndelung deliberate. Dar, pentru un Hitchcock destăinuindu-i lui Truffaut arcanele meseriei sale, într-o carte (tot) de convorbiri - o carte-monument, absolut esenţială înţelegerii nu doar a cinematografului hitchcockian, ci a Cinematografului pur şi deloc simplu! -, cîţi regizori care tac timoraţi, prudenţi sau, poate, abili, menajîndu-şi astfel "secretele meseriei" şi păstrînd un părelnic abur de mister? Sau cîţi care, pur şi simplu, nu au nimic de spus?... O s-o mărturisesc din capul locului: nu sînt un "fan" al cinematografului doamnei Urşianu. Recunosc, totodată, că este - fără nici o îndoială - cea mai importantă autoare de film de la noi. Mi s-a părut însă, întotdeauna, că există ceva fundamental fals în filmele sale, iar această falsitate (de substanţă) nu vine din preţiozitatea autoasumată a cinematografului său (ca la o Marguerite Duras, de pildă), nici dintr-o anume afectare (unul din marile filme ale