Maşinăria cu aburi de Ioana Crăciunescu şi Negresa lui Marian Drăghici sunt, din punct de vedere editorial, două volume de poezie având multe în comun. Sau destul de multe: apărute la aceeaşi editură (Vinea), într-o aceeaşi colecţie, conţinând câte un set de poeme traduse şi într-un format - pe hârtie dublă - mai degrabă nepractic. Lucruri evidente, care, am putea zice, sar în ochi. Şi, din fericire, nu bat la ochi. Totuşi, pentru un cititor neprevenit (chiar dacă foarte atent), cărţile pot trece uşor drept volume cu totul noi. Adevăratul lor statut, de antologii, de selecţii retrospective, nu transpare de nicăieri. Nici de pe vreo pagină de gardă, nici de pe copertele interioare. Din acest motiv, singura lectură edificatoare sub raport editorial ar implica şi prezenţa în apropiere a ediţiilor princeps. Ceea ce înseamnă un pas înapoi, urmat timid de o jumătate de pas înainte: redistribuirea unora dintre texte, rearanjarea lor dovedesc intenţia unei parcurgeri, acum, emancipate de contextele istorice. Oricât de inofensive ar părea ele.

Ambii autori au fost, într-un anume fel sau într-un anume moment, apropiaţi de poezia generaţiei optzeci. Dacă Ioana Crăciunescu se aliniase oarecum din mers, ea debutând în 1977 (Scrisori dintr-un câmp cu maci), Marian Drăghici asimilase deja, în 1988 (Despre arta poetică), o mare parte din cărţile acelor ani. Reevaluarea pornind de aici vizează, aşadar, mai curând poeme decât opuri, şi e doar în aparenţă mai concesivă.

Aburi cu diamante

Preluat după cel de-al cincilea volum (din 1984) al Ioanei Crăciunescu, un titlu ca Maşinăria cu aburi este o deviză excelentă pentru întreaga poezie a autoarei. Mult mai adecvat unei asemenea extensii decât, de exemplu, Duminica absentă, Supa de ceapă, Iarna clinică sau Caietul cu adnotări, el stabileşte cu precizie două linii de forţă esenţiale. Fiindcă atât ten