Poate aspira limba romană "medie", ca număr de vorbitori şi ca răspîndire - la producerea unei literature "medii", în ordinea notorietăţii internaţionale? Iată o întrebare de care depind multe. Presupun însă că un răspuns afirmativ nu mai înseamnă doar visare impenitentă, ci aspiraţie perfect realistă.

Cum situăm, lucid, în ansamblul literaturilor, literatura noastră? O literatură "mică", aşa cum o fixează opinia curentă, sau ceva mai mult decît atît? înclin să cred că, indiferent de aspiraţii sau de prejudecăţi, "mica" literatură română îşi cîştigă, văzînd cu ochii, un statut de literatură "medie", pe care deocamdată refuză ea însăşi să-l recunoască. Evident, excludem de la început dimensiunea axiologică: în context, ea pare complet irelevantă. Nu există, în absolut, literaturi bune, mai puţin bune sau slabe, deoarece instrumentele unei astfel de aprecieri lipsesc deocamdată. în schimb, ecoul global al unei literaturi, raza ei de influenţă pot fi, cu oarecare aproximaţie, măsurate.

Literatura romană are, în mare, răspîndirea pe care i-o asigură difuzarea actuală a limbii române, o limbă vorbită astăzi de peste treizeci de milioane de oameni, împrăştiaţi pe toate cele cinci continente. Limba română se prezintă drept o limbă mult mai răspîndită şi mai cunoscută decît, să zicem, limbile islandeză, norvegiană ori ivrit; totuşi, literaturile scrise în limbile mai sus citate (care n-au fost alese la întîmplare) sunt literaturi infinit mai bine cunoscute decît cea romană.

Statutul de "literatură medie" apare deodată în toată ambiguitatea lui, mai degrabă incomodă. România şi literatura scrisă în română nu se află nici în situaţia exoticului interesant, eventual spectaculos, ce a făcut, la un moment dat, din literaturile norvegiană sau islandeză literaturi citite cu interes în toată lumea, dar nici în cea a literaturilor "imperiale" (p