Cand a devenit limpede ca Romania va adera la termen, infirmand proorocia bocitoarelor nationale care anuntau un nou dezastru, a aparut si problema meritelor aderarii. Raspunsul corect politic este ca"intreaga societate romaneasca"si "intreaga clasa politica" au contribuit la acest succes. Corectitudinea politica cere ca Emil Constantinescu, Monica Macovei sau Daniel Morar saimparta acelasi podium cu Voiculescu, Markó Béla, Rodica Stanoiu, Amarie sau Iliescu. Urmand aceasta logica putem ajunge, e drept, cu oarecari nefiresti straduinte, chiar la Nicolae Ceausescu. Caci istoria aderarii va consemna bombastic, negresit, ca Romania a fost prima tara din lagarul sovietic care a stabilit, inca din 1974, relatii oficiale cu Comunitatea Europeana. Primii la cereri de aderare, ultimii la reforme Logica redistribuirii meritelor aderarii e periculoasasi nedreapta. Credibilizeaza personaje cu inalte functii publice precum Voiculescu sau Stanoiu, carora le putem recunoaste cel mult "meritul" de a nu se fi pronuntat oficial impotriva aderarii. Si pune pe aceeasi balanta meritele lui Iliescu sau Nastase cu cele ale lui Constantinescu sau Basescu. Experienta arata ca Romania a fost pana acum premianta la biroul de aplicatii si codasa la reforme. Cei care depun entuziast cereri de aderare (in anii ’90, sub Iliescu, Romania a fost printre primele tari ale Estului care au cerut sa devina stat membru) uita apoi de reforme sau de pretul care trebuie platit. Le lasain seama altora, atunci cand nu le boicoteaza de-a dreptul. Laurii lui Emil Emil Constantinescu este primul care a platit pretul aderarii, dupa decizia vizionara, dar atat de nepopulara de a sprijini interventia NATO in Kosovo. Iar Tony Blair este primul lider european care a deschis usa aderarii. In Parlamentul Romaniei, intampinat cu tinte sarbesti in piept de oamenii lui Iliescu si Vadim in primavara lui 1999, premierul bri