Domnule preşedinte Văcăroiu, de mult tot vreau să vă scriu ceva despre românii din avioanele Tarom. Am mai încercat, dar parcă nu mi-a prea ieşit; m-am luat cu altele (ştiţi cum e!), am amînat de pe o săptămînă pe alta, ba c-a apărut altceva, ba c-a venit vacanţa, ba că, uite-o, trecu, ba că spuneau unii că nu aderăm la 1 ianuarie, ba că - eu vă tot zic de un an! - uite că semiaderarăm deja... una peste alta, trecură săptămîni de-a rîndul, avioane aterizau şi decolau, mii şi mii de români ieşeau din şi intrau în ţara lor - numai eu tăceam mîlc. Între timp, poate aţi aflat, s-a găsit un italian de la Il Tempo să scrie el despre români; mai mare mascalţone ca ăsta nu cred să existe, călca-l-ar pe degete cizma lui italică - dar eu vă propun, în deplinul calmului ce vă caracterizează, să-l lăsăm în plata Domnului (Italia asta, de la Garibaldi şi Marcello Mastroianni încoa’ - excepţie făcînd Umberto Eco şi tatăl Monicăi Bellucci -, pare a nu mai fi avut bărbaţi cu cenuşiu între urechi!). Domnule preşedinte, trei lucruri vreau să vă spun în legătură cu zborurile de pe Tarom. Primul: personalul de la bord e foarte amabil, iar piloţii sînt foarte buni. Nu mă pricep, dar umblă vorba că piloţii ăilalţi aterizează pe pilot automat, după computerul de bord; pe cînd ai noştri, aterizează manual, lin şi fără zgîlţîituri. Acum trei săptămîni zburam de la Strasbourg la Bucureşti - via Paris - şi ia imaginaţi-vă că pilotul Air France (să fi fost italian?) ratează aterizarea la Paris: coboară, atinge pista, şi-a dat seama că era prea aproape de capăt, iar se ridică, mai coteşte prin nori vreo zece minute, iar aterizează... Am vrut să vă scriu imediat, dar mi-a fost teamă că pun în pericol aderarea. Evident, i-am transmis eu cele de cuviinţă pilotului (în gînd, şoptit şi în barbă, cum ne-aţi învăţat) şi din partea dvs. Şi totuşi, există o problemă. Dle Văcăroiu, nu-mi dau seama