Din restul volumului de care ne ocupăm reţinem cu precădere portretele celor "trei mari români", ajunşi la o celebritate occidentală, pe care Gelu Ionescu a avut norocul a-i cunoaşte îndeaproape. Sunt piesele unui album din zona istoriei vii, în care omenescul e încă spontan, netras în generalitate, rămas la stadiul de imagine, senzaţie, emoţie. Graţie unor asemenea evocări, personalităţile în cauză ni se prezintă sub specia creaţiei, ca nişte personaje ale propriilor opere. Facem cunoştinţă cu ele sub semnul interesului acut cu care le parcurgem opera ce le integrează în chip de... inedite. Eugen Ionescu era "mai degrabă un taciturn, cu o infinită tristeţe în priviri de cele mai multe ori (...) micuţ, puţin rotofei, cu figura de clovn - cum s-a spus de atâtea ori, încât el însuşi cred că a ajuns s-o creadă; cu pleoapele grele, cu gura mereu chinuită de un rictus, mergând cu paşi mici şi uşori, cu zâmbetul rar, dar încântător. Spre deosebire de alte mărturii, îi apare exegetului său devotat ca "un om de o extraordinară delicateţe", ca "un om bun şi generos". La bătrâneţe nu-şi mai scria piesele, realizându-le prin dictare, inspirându-se din viaţa sa onirică: "Mereu nemulţumit, tăia şi schimba. Uneori izbucnea: ŤDe ce trebuie să mai scriu, n-am scris destul?ť - izbucniri care vor fi avut loc până la ultima sa carte. Că mare parte din piesele sale vin din visele pe care le avea, stă martor subţirelul caiet de dictando, însoţit de un creion, ce se găsea la capul patului său. Uneori, noaptea, se scula, nota câteva rânduri, apoi nu mai putea adormi, urma somniferul şi apoi o zi mai buimacă. Din dezvoltarea acestor însemnări nocturne s-au născut zeci de scene, piese întregi". Interesantă e remarca potrivit căreia răbufnirile de vitalitate, de puternic temperament ce-l distingeau pe dramaturg ar fi format semnalele unei virtualităţi anarhice, care l-ar fi putut primejdui în