Prea puţin iubesc verile bucureştene, veri ca de nisipuri, mirosind a sudoare şi a asfalt. În schimb, în cîte-un aprilie de fotografie, cînd primăvara oraşului te păcăleşte, merită să risipeşti pe caldarîm paşi sprijiniţi de toiag. Arghezi a făcut-o o viaţă. Şi studiile de portret, detaliu de centru, detaliu de mahala, le-a adunat, în dezordinea lor memorialistic-literară, în Cu bastonul prin Bucureşti. Carte galben-pătată, cu autor şi Ateneu în foto, pe copertă. O justificare mai lungă decît se obişnuieşte face din "Bucureştii mei" un loc pe care nu-l dibuiesc, întotdeauna, lecţiile de geografie, un rotocol de timpuri bune şi de zdrenţe din paltoanele de vreme rea, care nici măcar nu se suprapune cu conturul lui pe hartă, şi unde "emoţia şi poezia se strecoară în toată vieţuirea."

Oricum ar fi, bucureştenii (şi poate că nici alţii...) n-o să-i reproşeze lui Arghezi niciodată că e, în amintiri, impresii, prea poet. Felul lui de a scrie, trădînd delicateţuri de îndrăgostit, e potrivit cu un oraş care se fărîmă, şi-ale cărui prefaceri zadarnic încearcă, în '72, cînd apare cartea, la Minerva, să le vîndă de semne bune. Scotocitor prin cartiere vechi şi prin mahalale nelipsite de suculentă cochetărie, cel ce se plimbă singur zăboveşte la rîvnitele, altundeva, "crîmpeie mici de gingăşie", ascunse în alcătuirea de beton. De pildă, primele zile ale lunilor de primăvară. "Ce-i un mărţişor pentru străinul de Bucureşti?" Prea puţin contează (,în privinţa mărţişoarelor, istoria e mută, şi găteala zilei de martie o poartă domnişoarele şi cucoanele cu seninătatea artisticei ignoranţe"), cîtă vreme "cum o să fie el sau cum n-are să fie, o săptămînă întreagă toată lumea serioasă şi gravă a umblat după mărţişoare, cel puţin în Bucureşti, patria adevărată, pe cît se pare, a micului birlic de metal şi sticlă, legănat între sîni." În iureşul bucureştean care-ncuscreşte gr