A fost unul dintre foarte puţinii noştri profesori de onestitate de pînă în 1989 şi printre acei la fel de puţini care, imediat după aceea, şi-au dat seama că ne îndreptam într-o direcţie greşită. În cele patru dăţi cîte l-am întilnit la Bucureşti - de fiecare dată era împreună cu dna Monica Lovinescu -, a vorbit puţin. Nu era deloc distant, cum părea la radio şi cred că îi făcea plăcere rolul de vioara a doua din conversaţii. Puncta cîte o idee, spunea cîte o vorbă de duh. Altfel privea sceptic spectacolul energiilor consumate în ipoteze politice şi în evaluarea evenimentelor cotidiene. Avea, mi s-a părut, optimismul aparte al omului care văzuse multe şi care, fără să-şi piardă încrederea în valorile cardinale, nu se mira de toate derapajele aparent inexplicabile ale unora dintre cei pe care mizase înainte de 1989. Îşi dădea seama, cu o capacitate analitică ieşită din comun, şi de ceea ce voiai să-i spui prin cuvinte nerostite, dar şi de ceea ce îţi trecea prin cap, însă nu ţi se părea potrivit să rosteşti. Ştia să citească acele gînduri condensate în cîte un cuvînt sau într-o întorsătură inabilă de frază şi îl amuza să le decripteze politicos-ironic, ceea ce mă făcea să rîd, observînd reacţia de mică uimire a interlocutorilor săi, cărora le rostea cuvintele pe care aceştia le tăcuseră. Dar nu pe un ton interogativ "Aţi vrut să spuneţi că ?", ci ca şi cum s-ar fi făcut ecoul acelor gînduri nerostite. Nu cred că însuşiri paranormale îi îngăduiau să pătrundă în mintea persoanelor cu care discuta. Acest om profund raţional avea, cred, o rapiditate a analizei de limbaj, asemănătoare acelor persoane care pot face în cîteva secunde calcule cu trei sau patru cifre, fără să dea greş.

Cînd a apărut Viaţa ca o pradă, faimosul volum al lui Marin Preda, ceea ce nu mi-a plăcut atunci a fost portretul pe care i l-a făcut lui Virgil Ierunca. Untaru, n-a uitat să prec