Mii de oameni din toată lumea străbat mii de kilometri ca să vadă piramidele şi să pătrundă, cu un fior de evlavie, în interioarele lor vechi de mii de ani. În faţa misterelor matematicii lor ascunse, în faţa puterilor adăpostite de uriaşele întretăieri de linii şi planuri, gândul dă înapoi, intimidat. Proporţiile lor ating cerul, au, adică, legături de taină cu legi şi calcule astronomice. Şi te simţi puţin mai mândru, în pielea ta de om muritor, când ştii că omul muritor a creat o asemenea strivitoare minune.

Mii de călători străbat mii de kilometri ca să vadă bolovanii uriaşi de la Stonehenge, al căror rost nu a fost încă lămurit, ca să descopere templele maiaşilor, ale incaşilor, ale budiştilor sau ale zeilor greci. Pretutindeni în lume sunt semne ale miracolului şi, în lăcomia lor geografică, în goana lor după neobişnuit sau, de ce nu, după frumos, oamenii sunt gata să-şi rişte timpul, banii şi tihna.

În vremea asta, chiar lângă ei, la îndemână, aşteaptă, liniştită şi modestă, fără puzderie de turişti care să caşte gura la ea şi să se pozeze veseli alături de ea, una dintre cele mai mari şi mai inexplicabile minuni create vreodată de mintea omului: cartea. Mai aproape de cer decât orice piramidă, mai misterioasă decât orice construcţie care dăinuie timp de milenii, mai atrăgătoare decât orice sit arheologic. Urci pe Acropole, roşu de efort şi de săgeţile lui Apollo, şi vezi urmele mâncate de timp ale Parthenonului, Erechteionului, ale cariatidelor decolorate, apoi cobori spre vechea Agoră, din care, ceva mai întreg, n-a rămas decât un mic templu al lui Hefaistos, acum cu paznici în locul filozofilor. Paznicii tac, dar nu filozofic, turiştii se plimbă, dar nu peripatetic. Contemporane cu Parthenonul şi Erechteionul de când erau nou-nouţe, există încă şi Dialogurile lui Platon. Nepăzite, fără bilet de intrare şi program de vizitare, făr