Anul acesta, Vasile Kazar ar fi împlinit 93 de ani, dar, din păcate, se împlinesc şi opt ani de la dispariţia sa. Plecarea lui dintre noi a lăsat pe planşetă un desen neterminat, iar în muzee şi în casa devenită un vast laborator o operă perfect definită, una dintre cele mai fascinante pe care arta românescă le-a cunoscut în acest secol. Spirit răzvrătit, copil legitim al unei istorii răzvrătite, însetat de experienţe culturale dar şi victimă a unui timp generator el însuşi de experienţe-limită, Vasile Kazar a cunoscut în această viaţă cam tot ceea ce omeneşte se poate imagina: copilăria lipsită de griji într-o familie înstărită, de intelectuali evrei din Maramureş, o adolescenţă şi o tinereţe petrecute în mediile artistice româneşti şi pariziene, o maturitate plină de capcane şi o senectute încărcată de melancolii şi de izbînzi spirituale. Victimă a holocaustului, a trăit direct infernul lagărelor naziste, scăpat ca prin minune - singurul, de altfel, din familia sa - şi socotind această întîmplare drept miracolul celei de-a doua naşteri s-a convertit la creştinism şi a îmbrăţişat confesiunea catolică, a crezut, apoi, pentru o clipă, în pseudomesianismul comunismului incipient pentru ca, nu după multă vreme, dezamăgit şi revoltat să se retragă în atelier, în singura sa lume adevărată, aceea a închipuirii şi a visului neîntrerupt. între timp a făcut şcoală, a desăvîrşit demnitatea graficii româneşti ca artă autonomă şi ca limbaj de sine stătător şi a lăsat în urmă multe generaţii de graficieni. Şi aproape că nu este un nume important din grafica noastră de astăzi care să nu se revendice, într-un fel sau altul, de la şcoala lui Vasile Kazar, de la gîndirea lui plastică ori de la universul său artistic în care forţa, rafinamentul şi un umanism profund, oricît ar părea de prăfuită această sintagmă, fuzionează inconfundabil. Toate aceste episoade, care pentru mulţi ar fi