Pe Virgil Ierunca l-am ascultat, mulţi dintre noi, ani la rând, la ,Europa Liberă", de obicei pe întuneric. Vocea sa când solemnă, când sarcastică ne făcea să ni-l închipuim ca pe un spirit justiţiar tenebros, un fel de fantomă a tatălui lui Hamlet apărută simultan în mii de locuinţe. În realitate era un om sensibil şi prietenos; împreună cu Monica Lovinescu forma un cuplu de oameni minunaţi, care nu păstrau în viaţa de fiecare zi nimic din morga unor judecători. Deşi duseseră la bun sfârşit o sarcină grea, atrăgând asupra lor ura guvernanţilor comunişti şi expunându-se unor represalii drastice, se purtau firesc, ca şi cum ar fi făcut totul fără efort. Virgil Ierunca vorbea mai rar, jucându-şi cu ironie rolul de soţ, în timp ce Monica Lovinescu, exuberantă şi răsfăţată, conducea discuţia şi o transforma într-un spectacol de inteligenţă, făcându-i pe toţi cei prezenţi să se simtă inspiraţi. Acum, din nefericire, această pereche cuceritoare s-a descompletat iremediabil.

Virgil Ierunca (în acte: Virgil Untaru) s-a născut la 16 august 1920 în comuna Lădeşti din judeţul Vâlcea şi a încetat din viaţă la 28 septembrie 2006, la Paris. Fiu de ţărani, a urmat cursurile Liceului ,Alexandru Lahovari" din Râmnicu Vâlcea şi, în continuare, pe cele ale Liceului ,Spiru Haret" din Bucureşti. A fost apoi student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1943. Student fiind, a lucrat în redacţiile ziarelor Timpul şi Ecoul, iar în anul intrării României în război s-a numărat, alăturat de alţi reprezentanţi ai ,generaţiei pierdute" şi, în primul rând, alături de Geo Dumitrescu, printre redactorii şi colaboratorii nou înfiinţatei reviste Albatros. S-a afirmat ca poet, critic literar şi eseist.

În ceasul al doisprezecelea, în 1946, cu puţin înainte de începerea represaliilor drastice îndreptate de partidul comunist