Dintre cuvintele pe care uzura morală ameninţă să le scoată definitiv din circuitul limbii, "burghezia" ocupă un loc aparte. Nici măcar astăzi încărcătura peiorativă pe care a căpătat-o în timpul comunismului nu s-a stins în minţile noastre. Ceva din ferocitatea filistină a burtă-verzimii reacţionare a contaminat adînc cîmpul semantic al acestei vocabule atît de inofensive. Şi astfel, peste aerul urban al Burg-ului german şi peste nuanţa de efervescenţă cotidiană a bourgeoisie-ului francez - două cuvinte din care se trage etimologic românescul "burghezia" - peste aceste cuvinte s-a aşternut vălul malefic al clasei exploatatoare. Pe scurt, un cuvînt ucis de o propagandă tenace şi stăruitoare, al cărei rezultat psihologic este că nu ştim prea bine dacă burghezia a fost ceva bun sau ceva rău în istoria noastră. Şi pentru că nu ştim cum să folosim acest cuvînt, preferăm să-l ocolim, împingîndu-l în zona inertă a cuvintelor abandonate.

Iată motivul pentru care un om, deschizînd cartea lui Zeletin, va încerca o dublă surpriză. Cea dintîi este că, în materie de istorie românească, Burghezia română îşi păstrează o valabilitate intactă: începutul României moderne este cu neputinţă de despărţit de apariţia burgheziei, ceea ce înseamnă că burghezia nu numai că a fost ceva bun, dar chiar a jucat un rol salutar în formarea statului modern român. Cu alte cuvinte, burtă-verzimea europeană este întemeietoarea de facto a Principatelor Române şi a viitoarei Românii Mari. A doua surpriză este că valabilitatea acestei lucrări nu priveşte doar trecutul îndepărtat al României, dar chiar şi trecutul recent, ba însuşi prezentul zilelor noastre. Mai precis, ceea ce s-a întîmplat în ţară din 1989 încoace ascultă foarte bine de schemele explicative ale lui Ştefan Zeletin. Burghezia română nu numai că nu a murit, dar a înviat din nou, iar astăzi trăim într-o epocă de formare a unei