In acest spatiu gol se exercita uriasul efort mimetic pe care il luam drept viata colectiva: politica, economie, justitie.

Virgil Ierunca a trait putin: 86 de ani. Infim, nepermis de minuscul, in raport cu viteza de reactie a istoriei romanesti. In 1980, Ierunca era pe lista lui Plesita. Intre 1989 si 2006 a survenit o pauza de masa si vointa istorica pe care noi am botezat-o reviriment democratic. Plesita a absolvit-o, in calitate de pensionar emerit si star tv.

Abia martea trecuta a reusit statul roman sa rupa constipatia si sa emita verdictul: Plesita a facut politie politica! Grabit, Ierunca parasise locul de intilnire cu surpriza. Concluzia la care a ajuns CNSAS nu trebuie subestimata. Pe baza ei, Plesita ar putea fi condamnat, cindva, catre sfirsitul secolului viitor. Adevarata problema a cazului Plesita e insa lipsa de ecou.

Cu exceptia rindurilor dense publicate de Radu Calin Cristea, in „Cotidianul“, decizia CNSAS a trecut neobservata. Nu s-a mai auzit zgomotul mediatic prelung care a insotit deconspirarea unor ziaristi sau politicieni care au colaborat, uneori sub santaj, cu Securitatea.

E o atitudine plina de inteles. Faptul ca Plesita abia a fost inregistrat de radarul de presa descrie un soi de obisnuinta pasiva, tendinta de a accepta ca fapt istoric ireversibil si nenegociabil puterea Securitatii.

Acest sentiment public e mai mult decit consecinta faimosului plictis pe care istoria il lasa mostenire generatiilor de care se desparte, in timp. Indiferenta, ba chiar adaptarea parazita la coexistenta cu figurile si consecintele orinduirii comuniste, e o dispozitie existentiala fixa si populara.

In timp ce Plesita e selectat pentru proba de justitie-maraton, alte embleme ale Securitatii inoata arogant in piscina democratica. Miercuri seara, Dan Voiculescu a dat lectii de puritate, la Real