Bineinteles ca nu ma astept ca munca in colectivitate sa fie o armonie netulburata si nesfarsita. Si nu ma astept nici macar ca ai mei colegi de sex masculin sa fie un model de curtenie, cavalerism etc. Adica sunt de parere ca, daca tot vrem egalitate intre sexe, atunci e corect ca "noi" sa muncim la fel de mult ca si "ei" si sa nu ne ascundem dupa degetul "sexului slab".

Cu alte cuvinte, recunosc ca nu e neaparat constructiv sa recurgem la decolteu in momentele de rascruce si la "sunt o floare gingasa" atunci cand e rost de petrecut zile si nopti la serviciu, pe altarul dezvoltarii companiei.

E drept ca, de multe ori, colegele pot fi iritante: sunt in stare sa dedice fiecare pauza unei discutii despre barbati si haine, barfesc pana pica, iar in situatii de stres, in loc sa se comporte barbateste si sa injure, ele nu gasesc altceva mai bun decat sa izbucneasca in plans (desigur, o femeie cu capul pe umeri va spune ca cea mai mare crima nu e sa dai apa la soareci in timpul unei sedinte, ci sa faci asta fara se te fi asigurat inainte ca te-ai dat cu rimel rezistent la apa).

In fine, am stabilit deci ca femeile la locul de munca sunt, uneori, o bataie de cap. Dar de aici e cale lunga pana la parerea unui coleg de-al meu, care a declarat raspicat ca "a fi femeie e un defect".

Nu am sa cad acum in cliseul de a face aluzii freudiene la diverse complexe si nici n-o sa demarez o ancheta referitoare la posibila existenta a unor frustrari sau chiar traume mai vechi sau mai recente.

Si nici n-am sa ma vait prea mult pe tema asta. Pentru ca, brusc, mi-am dat seama ca e un privilegiu sa traiesc intr-o tara unde, desi Gheorghe se mai imbata ocazional si o bate pe Vasilica, totusi, Vasilica are drepturi si nu e la cheremul barbatului ei.

Spre disperarea colegului meu (probabil), traim intr-o tara in care e inca ok sa fii femeie: nu suntem nici in