Sorin Dumitrescu a rămas fără atelier. Nu ştiu detalii. Ştiu doar că atelierul său era unul din reperele vieţii artistice bucureştene. Mai ştiu că, în aceeaşi clădire, funcţiona Editura Anastasia, singura editură din România (alături de Deisis de la Cluj, a lui Ioan Ică) dispusă să investească, perdant, în carte de teologie serioasă. Ştiu, de asemenea, că Sorin Dumitrescu este un pictor de mare calibru, un profesor inspirat, un creator de eveniment. Seria de expoziţii organizată de el, în anii trecuţi, la galeria "Catacomba" constituie deja un capitol masiv de istorie a artei româneşti contemporane. Galeria cu pricina a fost, între timp, închisă, fără raţiuni şi explicaţii plauzibile. Printr-o manevră pe care n-o pot socoti decît perversă, lui Sorin Dumitrescu i-a fost acordat, în schimb, titlul de academician, ceea ce ar fi lăudabil dacă, simultan, nu i s-ar fi luat posibilitatea de a lucra. Admit - fără să am informaţiile necesare - că proprietarul imobilului în care artistul era instalat de cîteva decenii avea dreptul să şi-l revendice. Dar cum de nu s-au repezit administratorii sectorului, ai municipiului şi - aş spune - ai ţării, să repare lucrurile, oferind prompt, compensaţii şi alternative? Cum de nu s-a gîndit nimeni - primari, politicieni, oameni ai bisericii, şefi de breaslă, reprezentanţi ai "societăţii civile" - să acorde acestei împrejurări penibile măcar o jumătate de oră de insomnie? Cum se face că orice, indiferent ce, ni se pare mai important decît bunăstarea lăuntrică şi instrumentarul minimal ale unui mare artist? Nu-mi fac iluzii. Un simplu articol de gazetă nu mişcă pe nimeni, dacă nu anunţă demisii, dezastre sau măcar indiscreţii sordide. Mă complac totuşi în situaţia de a şuiera în deşert, doar-doar mă va auzi cineva, vreun francofon, vreun european, vreun funcţionar responsabil sau măcar milos, de la Prefectură.
*
Constat că î
