Mulţi regretă la moartea lui Virgil Ierunca dispariţia unei mari personalităţi a exilului românesc, una din vocile cele mai ascultate de la radio "Europa liberă" din ultimele trei decenii de comunism. în ce mă priveşte, am şi motive de ordin personal să deplîng pierderea unui prieten, pe care îl simt de neînlocuit. După cum a remarcat el însuşi mai demult, sînt astăzi probabil cel mai vechi prieten în viaţă al lui şi al Monicăi Lovinescu.

Ne-am cunoscut în 1967, cînd mă aflam prima oară la Paris. Am descoperit atunci că fusese elevul mamei mele la Rm. Vâlcea, în anii î30. Ne-am descoperit şi alte cunoştinţe comune. Una era Pompilia Eliade, profesoara lui de franceză din ultima clasă de liceu, prin 1937-1938, care-mi va da şi mie lecţii particulare, un deceniu şi jumătate mai tîrziu. Ne-am amintit amîndoi de bătrîna casă fără etaj a Pompiliei, într-o curte lungă, de la marginea oraşului, în care ne întîmpina de fiecare dată un cocoş agresiv, de care ne apăram cu caietul de şcoală. Desigur, cocoşul meu trebuie să fi fost vreun strănepot al cocoşului lui, doar gena ciugulitului de intelectuali fiind aceeaşi. I-am povestit că, deşi Pompilia fusese înmormîntată la Bucureşti, unde a murit prin anii î60, crucea ei a apărut, pusă nu se ştie de ce şi de către cine, în locul de veci al familiei mele din cimitirul oraşului. O altă cunoştinţă era Luc Bădescu, exilat şi el la Paris. Cînd ne-am întîlnit, în trei, Virgil, Luc şi cu mine, la o gură de metrou, Luc mi-a spus, cu un umor profund emoţionat, că mama şi tatăl meu, profesori la aceeaşi şcoală cu el, îl conduseseră la gară, la plecarea din ţară, în octombrie 1939, unde eram şi eu, într-un fel, prezent. Mama mă purta în pîntec de opt luni. Revederea aşa-zicînd avea loc după douăzeci şi opt de ani.

în deceniile care au urmat, am fost nelipsit din casa lui Virgil Ierunca şi a Monicăi Lovinescu. Mulţi