Împlinirea, la 1 octombrie, a 130 de ani de la debutul lui Ion Creangă, în Convorbiri literare, cu povestea Soacra cu trei nurori, îmi prilejuieşte relectura unei cărţi consacrate modului cum a fost receptat humuleşteanul de critica literară românească în postumitate.

Regretatul critic Mircea Scarlat publica la Cartea Românească, în 1990, eseul Posteritatea lui Creangă, postfaţat de profesorul autorului, criticul Nicolae Manolescu. L-am recitit cu aceeaşi plăcere ca acum mai bine de 15 ani când a apărut, dar într-o stare care nu mai este cea de atunci, din varii motive.

Parcurgând exegeza operei lui Ion Creangă, Mircea Scarlat observă că ea a relevat şi, implicit sau explicit, a cultivat, cu o consecvenţă frapantă, imaginea unui scriitor exponent. "începând de la Maiorescu - constată Mircea Scarlat - privirea lui Creangă ca exponent s-a impus ca un loc comun, reluat de toţi exegeţii ulteriori. Pare paradoxal, dar criticul care nu i-a dedicat humuleşteanului nici un studiu special, ci doar unele epitete şi citări elogioase, a impus clişeul cel mai viabil în exegeza lui Creangă".

într-adevăr, argumentează eseistul, Maiorescu îl citează pe creatorul nemuritoarelor poveşti de unsprezece ori, dar niciodată nu-l comentează. Ceea ce şefului Junimii i-a fost suficient pentru a impune imaginea unui mare scriitor, mai mult, pentru a da întregii exegeze de până la Mircea Scarlat şi mai încoace ideea directoare şi tema - care este cea a exponenţialităţii.

Tânărul critic şi istoric literar stabileşte că, de fapt, posteritatea lui Creangă începe odată cu răsunătorul succes din 1876, când scriitorul citeşte la "Junimea" - Moş Nichifor Coţcariul. Succesul a "răsunat" imediat şi la Bucureşti, de unde Titu Maiorescu îi scria junimistului Anton Naum: "...Aud despre o frumoasă nuvelă a d-lui Creangă, a(le) cărui scrieri în genere s