Vedeam filmul lui Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost?, pentru a treia oară cînd şi-a avut premiera de la Studio. 1. Muream de frică de cum a apărut genericul de început 2. Recunosc că în timpul vizionării mi-am desprins nu o dată privirea de pe ecran pentru a mă uita în sală, scanînd feţele spectatorilor sau aruncînd ocheade rapide pentru a vedea cum reacţionează la anumite momente ale filmului. Explicaţia acestui fenomen e simplă, ştiu cel puţin un regizor din tînărul val, care a văzut şi el în A fost sau n-a fost? un soi de turnesol. Mai precis, grosul spectatorilor români, care oricum golesc mai mult decît umplu sălile de cinema şi care, atunci cînd sînt prezenţi într-o sală, (poţi să juri că) e ceva niscaiva Hollywood pe ecrane, are de trecut un test cînd vine vorba de debutul în lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu. Dacă nici acest film nu-i aduce în cinematografe, atunci pariul mi se pare definitiv pierdut. Nu că tinerii regizori, acum atît de pe val, vor dispărea (de disperat, sigur vor dispera) sau că nu vor mai face pelicule pentru care să plouă cu premii. Dar ruptura cu publicul românesc s-ar putea să fie definitivă, iar ei să se orienteze către a face numai filme,de export".

Să trec însă la o analiză a lungmetrajului, dar să încep cu o explicaţie a titlului acestui articol. Anumite exegeze, dintre cele mai cu picioarele pe pămînt (inclusiv cea a lui T. S. Eliot, parcă) îi reproşau ceva extrem de concret lui Hamlet: că tot emite "cuvinte, cuvinte, cuvinte" şi amînă să acţioneze pînă cînd e cu spatele la zid, iar consecinţele faptelor lui se dovedesc dezastruoase pentru toată lumea. Şi în A fost sau n-a fost? în principal se emit "cuvinte, cuvinte, cuvinte", iar scopul lor este de a afla dacă un personaj a emis "cuvinte, cuvinte, cuvinte" (protestatare) cu 16 ani înainte, pe 22 decembrie 1989. Trei personaje - profesorul de istorie Mănescu