Vestea „transferului” lui Dan Ioan Popescu la echipa conservatoare, antrenată de Dan Voiculescu, a stârnit dezaprobare în tabăra acestuia. Chiar fostul preşedinte Ion Iliescu a declarat că DIP n-ar fi trebuit să trădeze nobilele idealuri ale pesedismului şi să-şi dea pe faţă arama de îmburghezit (este o traducere liberă a mesajului). Ceilalţi foşti colegi s-au mulţumit să-şi dea coate şi să-şi facă cu ochiul, semnificativ. În paralel se pregăteşte şi un alt transfer, la fel de spectaculos. Acela al lui Adrian Năstase. Fostul preşedinte, fondator al PSD, (partidul acesta se pare că a fost fondat de mai multe ori) se află şi el în tratative avansate cu liderul din Băneasa şi probabil că procesul îl va prinde cu sprijin conservator. Privite din afară, aceste mişcări apar ca veritabile trădări: până mai ieri, cei doi erau stâlpi de nădejde ai unei formaţiuni puternice şi sortită parcă să nu mai iasă de la guvernare mulţi ani dacă, vorba lui Măgureanu, n-ar fi intervenit niscai forţe din afară care să modifice rezultatul alegerilor. Şi iată-i, acum, în cu totul altă barcă, mergând spre alte ţărmuri.
Ba, chiar, forţând niţel lucrurile, s-ar putea spune că cei doi au revenit la Guvernare şi n-ar fi de mirare ca la o eventuală remaniere să-i vedem, propuşi de PC, în nişte posturi pentru care au suficientă experienţă. Survine însă o întrebare: ce ar fi trebuit să facă cei doi? Hărţuiţi de propriii colegi, cu sprijin politic retras, suspendaţi sau autosuspendaţi - până unde ar fi trebuit să meargă cu penitenţa? Iată, însă, că trăim într-o ţară liberă, cu o politică mai mult decât liberală, în care diferenţele doctrinare sunt atât de neînsemnate încât cei care trec dintr-o barcă în alta aproape că nu observă că există vreo diferenţă.
O situaţie asemănătoare întâlnim la PNL. Şi aici, disidenţa face ravagii. Sfâşierea sufletească a unor membrii venerabili sau onorabil
