Ferestrele unei case, pe langa care trec zilnic, sunt acoperite cu ziare.
Toate casele cu ziare-n ferestre au ceva de ascuns, dar aici misterul sporeste, datorita unor titluri care-mi sar de fiecare data in ochi. Unul din ele, care anunta cu litere mari ca s-a gasit leacul cheliei, aminteste prin vehementa literei de acela care in 1945, pe prima pagina din New York Times, vestea sfarsitul celui de al doilea razboi mondial. Zilele trecute, am dat de articolul cu acelasi titlu, tiparit tot cu litere mari si victorioase, intr-un cotidian. Redactorul care l-a republicat n-a schimbat un cuvant. N-ar fi exclus sa fie un articol de dinainte de razboi, retiparit de sute de ori, in toata lumea. Cat timp exista chelii si un complex al calvitiei, se vor gasi mereu jurnalisti preocupati de remedii sigure, cum ar fi bunaoara hipnoza. Sau ceaiul de dinti de dinozaur. Sau compresele cu pergament inmuiat in urina de papagal. Sau alifia cu extract de clatite cu branza.
Am avut cativa colegi care au scris serii lungi de articole despre tot felul de vindecatori ai unor boli necrutatoare, in vreme ce langa noi alti colegi mureau de bolile acelea, dar n-as cuteza sa vorbesc de escrocherie. Nu stiu ce rol joaca speranta, cand esti disperat. Nu stiu in ce masura au fost luati si ei de val, frecventand lumea disperatilor si a vracilor care vindeau speranta. In niste circumstante, care nu-mi lasau loc de intors, l-am indreptat chiar eu pe un nefericit cu metastaze, deschis de chirurgi si inchis fara sa-i fi putut face nimic, la un vindecator.
"De-acum - mi-a zis medicul care nu-i mai dadea decat o luna, doua de viata - tot ce nu-i face in mod vadit rau, ii face bine." Am aflat, peste ani, ca omul se pusese pe picioare si-mi era recunoscator.
Prin anul 1980, un coleg de liceu, ajuns profesor universitar la Medicina, la Cluj, m-a sunat ca sa-i fac legatura cu un vraci,
