Prima oara cand ne-am intalnit, am incremenit amandoi, privindu-ne iscoditor, cu ochi mijiti din cauza unui soare de cuptor incins. Neincrederea era reciproca.
Indurase probabil multe rautati gratuite din partea oamenilor, eu eram prudenta, asa ca amandoi credeam hotarat: orice fel de noua intalnire nu ne poate aduce decat un snop de necazuri si nimic bun. De fapt, ce aveam eu de vazut? Un catel de pripas, cu blanita de culoare inchisa, cu picioare scurte si coada lunga, cu un cap "amarat" si un marait monoton, care ma avertiza ca nu-mi acorda incredere de nici un fel. Ce-a vazut el? Un om convins ca viata ar fi frumoasa si ar mai putea fi inca, daca i-ar trai parintii si cea mai buna prietena, daca si-ar avea baiatul aproape, iar in jur ar exista mai multa lumina, intelegere, iubire, liniste si bucurie. Intrevederea a luat brusc sfarsit, cand fiecare ne-am vazut de drumul nostru. Eu l-am uitat, coplesita de hartuielile zilei, el se pare ca nu! Era din nou in calea mea, a doua dimineata, cu acelasi marait neprietenos, fara sfarsit.
M-am intors din drum acasa si-am revenit cu oase si carnita. Catelu mi-a urmarit posac miscarile si-n clipa cand i-am aruncat prima imbucatura, intr-un zvacnet brusc, neanuntat, a rupt-o la fuga, latrand furios si amenintator, cu probabil jignitoarea convingere ca "eram ca toata lumea" si nu voiam decat sa-i fac vreun rau. Intristata de confuzie, am lasat jos restul de mancare, pe un servetel de hartie, si am plecat fara sa urmaresc cine se infrupta din "cadoul culinar".
A doua zi, n-am mai avut rabdare. M-am sculat cu noaptea-n cap si am coborat, strangand punguta cu mancare in mana si alergand la capatul aleii. Catelu era acolo. Ma privea fix, cercetator, pandindu-mi atent miscarile si maraind in surdina. Am pus pachetul jos, am desfacut hartia si m-am tras incetisor la cativa pasi, vorbindu-i mangaios. Tarandu-si c
