Ar trebui sa fie o poveste. Despre un far de la capatul tarisoarei noastre iubite, dar populate. Am fost, am vazut, dar nu-mi vine sa scriu nimic. De cate ori ajung in Delta ma apuca un fel de asa-numit in limbaj specific jurnalistic "lipsa de chef". Tot ce as face aici ar fi sa stau de pomana si sa privesc in jur.
E atat de frumos, incat e pacat sa-ti pierzi timpul povestind altora. Pana si orasul asta prabusit, Sulina, este frumos. Cel mai mult imi place la el ca se degradeaza rapid si natura asta bestiala o sa isi reintre in drepturi la un moment dat. De par egzamplu, niste trupuri cu putere de decizie au hotarat sa redenumeasca strazile. Pardon, numeroteze. De la tarm catre "continent", trecem pe Strada I-a, a II-a, s.a.m.d. Probabil ca "Delfinului" suna aiurea pentru un oras ridicat pe o apa dulce. Totusi, un nostalgic si-a taiat din tabla doua mamifere dâastea si leâa sudat pe gard. Sau poate ca lungimea numelor vechi ii deranja pe unii, pentru ca "in zilele noastre nu mai ai ce sa faci duminica in orasul asta, decat sa mergi la carciuma". Asa ca pe vechile placute, nedemontate, asteptand ca rugina sa le sfarseasca zilele, Walter Maracineanu ajunsese "Valter M-nu". E secolul vitezei, iar aici goana spre dezastru are viteza luminii. Totusi e frumos. Lumina... aha, chestia cu farul despre care trebuie sa zic ceva... Farul e undeva departe, la capatul canalului Sulina, alintata de catre o parte din fete Sulina. Fetele respective s-au distrat si intr-unul din variatele, dupa religie si rit, cimitire, incercand sa prescurteze, dupa modelul raposatului M-nu, pe asijderea rece doamna Spiridula.
CIMITIRE. Asta se intampla in cimitirul ortodox. In cel evreiesc era jale. Monumentele au fost sparte/rasturnate de barbari capabili sa aiba conflicte de idei sau relatii serioase doar cu mortii. Poate suna nerespectuoase aceste remarce, dar nu eu am inceput. Or
