S-a nascut infirma. Handicap congenital la ambele picioare. In zece ani a suportat patru operatii, in urma carora astazi reuseste sa ajunga la scoala intr-o ora. Mai are nevoie insa de doua interventii. Abia dupa aceea ar putea sa alerge, sa se joace, alaturi de copiii de vârsta ei. Stateau la poarta. Fata, de vreo zece anisori, asezata cuminte pe bancuta de lemn. Pustiul de lânga ea - mai mic cu vreo patru ani - agitându-se in nestire, doar-doar i-o atrage atentia sora-sii. Fara astâmpar, se catara mereu ba pe-o parte, ba pe alta, miscându-si mâinile in gesturi largi, scalâmbaindu-si trupusorul firav in fel si chip. In rastimpuri, tragea cu coada ochiului la fata, sa vada daca are efect. In zadar. Rezemata cu spatele de gardul mâncat de vreme, copila parca nici nu-l vedea. Nemiscata, ai fi zis ca nu respira. Singura privirea i se muta apatic, pe urma gândului. Trist. Asa cum era intreaga ei viata - mica, dar chinuita ca aceea a unui batrân plictisit de ani. Inca doua operatii ar salva-o „De când ma stiu, ma dor genunchii“. Asezata cu picioarele strânse sub bancuta, sa nu le lase la vedere, Alexandra isi incepe povestea. „Asa m-am nascut. Handicap congenital scrie in fisa medicala. Adica nu pot sa merg drept, am picioarele indoite, ligamentele sunt prea scurte... Cam asta am inteles din ce mi-a zis mama. Adica nu pot sa merg ca toata lumea“. Incearca un zâmbet. Chipul ei blând, incadrat de boarea parului auriu, pare o icoana a suferintei. Oricât s-ar stradui, copila n-are zâmbet. Probabil n-a avut niciodata. „Am fost prin spitale mereu. Patru operatii am facut“. Se misca anevoie, lasând sa i se vada gambele. Cicatricele lungi si albicioase ii strapung pielea de la calcâi pâna deasupra gleznei. „Ziceau doctorii ca asa imi intind ligamentele... Dupa fiecare operatie, am reusit sa merg tot mai bine. Insa tot trebuie sa mai fac doua sau trei. Dar cum mama si tata sunt s