Acolo unde pamantul isi da ultima rasuflare, aproape de varsarea Dunarii in mare, intr-o baraca fara lumina, fara apa, traieste nea Jan. De la casa lui, capatata de la stat acum zece ani, mai sunt doar vreo doi kilometri pana la faleza. In spate, la doi pasi, Dunarea. N-a fost greu s-o gasim. Cum iesi din Sulina, baraca vopsita in alb, ce aduce a grajduri ceapiste, iti sare in ochi. Il intalnim pe nea Jan, Constantin Bercu dupa buletin, pe drum. E gatit ca de duminica, merge in oras, dar se invoieste sa se intoarca. Geme saracia la casa-baraca. Desface lacatul usii roase de vremuri si ne invita intr-o pris-pa ce tine loc si de bucatarie. Igra-sie pe pereti, panze de paianjen... Dar ordine, cat se poate pentru un batran care, la 63 de ani, tra-ieste singur. A venit in â84 de la Iasi, a lucrat la Antrepriza Constructii Hidrotehnice, a primit o locuinta - baraca de azi, pe care acum o imparte cu o familie mai tanara. "Daca nu eram noi, da-ramau", isi aminteste nea Jan.
PREA SINGUR. Sotia i-a murit acum un an. Copiii nu vor sa stie de el. Se opreste din povestit, paraseste pentru o clipa prispa zumzaind de albine venite de te-miri-unde si pentru te-miri-ce si se intoarce cu o poza a sotiei. "Era curat cand era Fanica. Acum, daca o murit, eu de unul singur ce sa mai fac? Sunt boschetar...", isi scuza neranduiala din casa. Isi spala rufele singur, gateste, se descurca greu cu pensia de numai un milion si opt sute de mii. Mai rau e cu singuratatea. "Degeaba, daca nu am un suflet sa vorbesc cu el. Ma scol noaptea si plang." Ceea ce i se intampla si acum... Plange ca un copil. Albul catel Zorro, nedespartitul prieten al batranului, se da mai aproape. Ii simte deznadejdea. Se potoleste si se intoarce la greutatile de zi cu zi. Nu mai are curent electric in casa din august. Pe nedrept, se plange. Frigider n-are oricum. Televizorul e pe post de bibelou. Nici apa potabila
