Nu stiu nici azi cum sa caracterizez corect deruta pe care mi-au provocat-o explorarile facute de sondajul CURS in abisurile democratiei noastre. E suficient oare sa spun „stupoare“?
Deruta la care ma refer provenea din senzatia ca nu mai pricepeam nimic. Sau ca ma aflam in fata unei dileme pe care n-o puteam rezolva. Ce sa aleg, oare, intre faptul ca orice pe lume are o explicatie si constatarea ca, in cazul de fata, nu reuseam sa trec de o ipoteza grotesca, absurda, anume aceea ca poporul roman s-a decis sa fie complice cu nesansele sale?
E intemeiata imputarea care mi se face ca am o atitudine „negativista“. Dar mi-o pot motiva. Am crezut, candva, ca libertatea va limpezi problemele noastre. Azi, nu mai cred. Am crezut (pana la esecul Conventiei Democrate) ca vrem, intr-adevar, o schimbare. Azi, nu mai cred.
Mi-am imaginat, in urma cu doi ani, ca Basescu e suficient de destept pentru a intelege ca loteria conjuncturilor i-a pus in mana lozul cel mare: sansa de a intra in istorie ca luptator impotriva unui sistem (ticalosit) al carui exponent era el insusi. M-am inselat.
Si e, oare, vina mea ca am ajuns sa dispretuiesc toate partidele din Romania? Poate, dau unora impresia ca ma invart, ca un maniac, intre stereotipuri de „cassandra“.
Dar ce sa zic nou despre Boc, despre Geoana sau despre liberali? Ce sa opun ideii ca Basescu face pe pompierul, stingand incendii pe care le provoaca el insusi? Cu ce sa inlocuiesc convingerea ca mult invocatul „capitalism de cumetrie“ e, de fapt, un comunism „privatizat“? Sau ca, desfiintata oficial, Securitatea e mai vie ca oricand?
Imi vine in minte o intamplare din 1990. Ii duceam undeva cu masina pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca. Inainte de a iesi de pe Strada Stirbei Voda, undeva aproape de intersectia cu Berzei, a trebuit sa opresc. Se revarsa din fa
