Sapte suflete din Dranic, sat Foisor, lupta zi de zi cu saracia. Nu insa cu disperare si nici cu teama: pentru ca au stiut sa-si aleaga arme redutabile - munca si invatatura! Din trei camere câte au, bune sunt ... una jumate. Restul, prapad. Mostenita de la parinti si acestia de la bunici, casa Stancilor din Dranic sa tot aiba vreo suta de ani. Fiecare generatie a reparat-o la timpul ei cum a putut, izbutind s-o tina astfel pe picioare pâna in anii din urma. Numai astia mai tineri - Marcel si nevasta-sa, Claudia - n-au batut un singur cui de când au ajuns stapâni. Nu din rea-vointa, zic ei, ca pâna acum nu i-a aratat nimeni din sat cu degetul de lenesi. Ba chiar unii - aceia la care Stancii muncesc cu ziua ori de câte ori ii cheama - ar putea baga mâna-n foc pentru harnicia lor. Numai Claudia, cât e ea de femeie, firava si obosita, munceste cât doi barbati la un loc. Cum rasare ziua, e in picioare. Se spala pe ochi zdravan si incepe treaba: da de mâncare la pasari - repede, ca n-are multe, doar o curca si trei gaini, ce-a mai ramas dupa ce a dat boala in orataniile satului. Trezeste copiii, ii imbraca, le pune sa manânce si ii trimite pe toti cinci la scoala. Dupa aia, ea si Marcel pun rânduiala in casa si, fie cu coasa, fie cu sapa in spinare, pleaca la omul care i-a chemat la munca. Prasit la porumb, legat de vie, cules, carat sacii la moara, de la nimic nu se dau inapoi Stancii. Rupti de oboseala, nadusiti, cu sudoarea naclaindu-le fruntile incinse, cei doi soti nu stau o clipa. Pai cum altfel sa traiasca? Dintr-un ajutor social si saizeci de ari de pamânt in care au ingramadit tot ce au putut se satura sapte guri? Ei doi mai rabda, ca sunt oameni in toata firea si s-au invatat cu foamea. Dar ce se fac cu copiii, sunt inca mici, merg la scoala, au nevoie de puteri. Mai ales ca de cele mai multe ori, cum termina lectiile, pun si ei osul la treaba, cot la cot cu par