în 2004, nu se-aşternea bine bruma peste vii că începea încordarea muşchilor: o manifestaţie ici, o blocare de drum naţional colea şi nelipsita defilare din Piaţa Victoriei, cu peronul pe în 2004, nu se-aşternea bine bruma peste vii că începea încordarea muşchilor: o manifestaţie ici, o blocare de drum naţional colea şi nelipsita defilare din Piaţa Victoriei, cu peronul pe partea dreaptă. De doi ani, cei mai tari au ajuns să fie schwarzeneggerii din biblioteci - Izvoranu, Croitoru, Bobulescu şi ceilalţi lideri ai dascălilor rebeli. Cât priveşte sindicatele minerilor, stă salopeta pe ele ca pe umeraş, atât de mult s-au subţiat de la ultima restructurare în domeniu. Culmea, în această amorţeală sindicală s-a intrat după patru ani de "jos şi huo", scandate sub geamurile unui guvern de stânga, iar actualul Executiv, de dreapta, n-ar avea de ce să fie menajat de clasa muncitoare. Mai ales că liderii ei se află în parlament, pe băncile Opoziţiei. Care să fie atunci cauza letargiei? În primul rând, e semn că tranziţia s-a încheiat, iar economia funcţionează pe principii de piaţă. Nu se mai iese în stradă, fiindcă banii se câştigă în fabrică, nu la prefectură. Salariile se plătesc din marfa vândută, nu din subvenţia de la stat. Cârdăşia dintre sindicalişti şi conducerea fabricii a rămas fără obiectul muncii. Până nu de mult, directorii căpuşau cu spor marile combinate, iar muncitorii erau trimişi să facă presiuni pentru ca acestea să fie ţinute artificial în viaţă, de la buget.

Sindicatele din industrie suferă şi prin ţări mai dezvoltate, nu doar la noi. Întreprinderea de succes are un număr mic de angajaţi, e relativ nou-înfiinţată, iar mobilitatea personalului e mare. Vechile fabrici se închid sau se reprofilează. Victoria sindicatelor, măsurată în salariile obţinute de membrii acestora, e deseori una a la Pyrrhos: firma ori dă faliment, ori îşi mută producţia în