O parte însemnată a traseului de ascensiune politică a lui Traian Băsescu se datorează presei. Aliat aproape natural al oricărei opoziţii, presa a fost alături de primarul general al Capitalei de-a lungul relaţiei sale tensionate cu puterea pesedistă, amplificând fiecare semnal dat de acesta şi făcându-l credibil. I-a fost alături şi în demersul prezidenţial, când a reuşit să întoarcă scorul într-o singură după-amiază, într-o manieră care stârneşte şi astăzi controverse. Pentru Traian Băsescu surpriza a venit - la fel ca şi pentru Emil Constantinescu, cu opt ani înainte - în momentul în care tonul general al presei nu i-a mai fost în totalitate favorabil şi când a devenit o ţintă a tirului critic. Şocat, a adoptat o tactică de riposte şi de atacuri care au tensionat relaţia până la a deveni critică. S-a regăsit în această abordare o caracteristică dominantă a personalităţii noului preşedinte-jucător: aceea de luptător, de persoană nedispusă să facă pasul înapoi şi să recunoască ceea ce alţii califică drept greşeli sau gafe.

Cele 22 de luni de exerciţiu în funcţia de preşedinte sunt, de fapt, o istorie de conflicte, mai uşoare sau mai acute cu „nedreptăţile” pe care le-a suportat din partea unui mediu pe care stilul său l-a incitat în permanenţă. N-a existat, practic, atac sau critică rămasă fără răspuns. N-a existat acuză fără contraacuze. Explicaţiile au lăsat tot mai des loc atacurilor tăioase şi, nu rareori, într-o manieră mai puţin urbană. A devenit aproape un tic ca orice emisiune de televiziune care abordează subiectul prezidenţial să se bucure, automat, de dreptul la replică prezidenţial. Un drept la replică din care nu lipsesc expresiile tari, marinăreşti.

Pentru un anumit tip de a face presă, preşedintele este interlocutorul ideal. Cel care „leagă” jocul. Spre deosebire de premier. Tăriceanu a fost, poate, cel mai atacat, cel mai criticat, cel m