Cu siguranta, jurnalul lui Dumitru Tepeneag, Un roman la Paris, este unul politic, chiar daca autorul nu a avut o asemenea intentie. Jurnalul reeditat la Editura Cartea Romaneasca, adaugit cu citeva notatii din 1968 dintr-un carnet recuperat de autor, este un reper semnificativ pentru ce a insemnat rezistenta scriitorilor romani sub comunism. Si concluzia care se desprinde dupa citirea jurnalului este una trista: rezistenta scriitorilor a fost firava, scriitorii mai degraba s-au acomodat, la modul las si interesat, cu perioada Ceausescu, decit sa se expuna printr-un protest public.
Asta nu inseamna ca Tepeneag a fost, de la inceput, ca o stinca de granit. Farmecul acestui jurnal (si rezistenta lui in timp, ca marturie netraficata) este ca poate consemna ezitarile, temerile si nedumeririle scriitorului. Exista insa o constanta: Dumitru Tepeneag, cu cit lumea scriitoriceasca era mai debusolata si mai lipsita de reactie, simte stringenta protestului.
- O naveta
a incapatinarii
La finalul jurnalului este publicata o Addenda, unde este inclusa o convorbire avuta de Dumitru Tepeneag cu Monica Lovinescu, la Radio Europa Libera, in 30 noiembrie 1973 – nu era putin lucru ca un scriitor, anchetat de Securitate, solidar in Le Monde cu Goma, vorbind in New York Times despre „Romania – tara unde a gindi e o crima“, revenit la Bucuresti, sa dea si un interviu la Radio Europa Libera si iar sa se intoarca la Bucuresti, intr-un soi de naveta a incapatinarii, pina cind i se retrage cetatenia si este practic alungat din tara.
in acea convorbire la Europa Libera, remarcabil document – o transcriere a Securitatii – recuperat de la CNSAS, Tepeneag recunoaste ca timp de un an, de la plecarea din Paris pina la intoarcerea sa din nou acolo, a trebuit sa faca un compromis: sa taca. Acest compromis, acest pact cu sine insusi, Tepeneag il incalca din doua
