Eram pe peronul unei statii de metrou, faceam transferul pe o alta linie, dupa un drum la Gara de Nord, cind mi-a venit ideea unei carti care sa se numeasca eventual Viciile lumii postmoderne. Stiam ca exista o carte de poezie a sud-americanului Nicanor Parra care se cheama Viciile lumii moderne, insa ma gindeam ca opul meu va fi cu totul altceva. Nu o carte de poezie. Nu o culegere de ironii. Nu un jurnal de bord. Si totusi, o carte de intermitente, esantioane, definitii, derute interne si externe (dar si rute mentale si ruturi ale sensibilitatii, de ce nu?).
O colectie de reflexe si reflectii. Suficient de „exogama“ pentru nu a deveni prea personala. Si destul de subiectiva, pentru a nu plictisi. Ma gindeam la o „fenomenologie“ de valori si antivalori, oricit de paradoxale s-ar fi dovedit acestea, oricit de putin satisfacatoare si justificative le-as fi gasit in final.
Ma gaseam acolo si priveam un panou publicitar care ma informa ca la magazinele Media Galaxy se pot cumpara aparate de filmat de o mare diversitate – peste 30 de modele. Ceea ce m-a frapat a fost cuvintul diversitate. Era ca si cum el ar fi intrat in constiinta mea atunci, cu acea ocazie. M-a frapat calitatea lui de cuvint-cheie si am inceput sa ma gindesc la realitatea acoperita de sensurile lui. Nu mai incapea nici o indoiala: cuvintul era de data aceasta un concept de marketing, unul dintre acele concepte „universale“, tari si cenusii ca bazaltul, bune la toate (imi aminteam ca nici economia socialista nu trecuse indiferenta pe linga el), de scos in fata cu o ocazie sau alta ca un stimulator comercial.
Dar ce aveau a face marketingul cu ontologia, vinzarea cu starea de existenta? De ce diversitatea se putea transforma intr-o pedala de acceleratie? A trebuit sa accept ca, dupa prabusirea comunismului, la noi cel putin, cuvintul capatase o noua forta si ca in miezul lui s
