La mai bine de un secol distanta, romanii din Sfantu Gheorghe traiesc intr-un contrast de culori si destine.
Fostul sat de pescari situat de sute de ani pe cel mai vechi brat al Dunarii, acolo unde fluviul albastru imbratiseaza marea, este un loc dat uitarii. Pescuitul nu mai merge, oamenii sunt suparati pe "viata asta scumpa", dintre casele frumoase de odinioara unele au ajuns niste cocioabe prapadite, altele par proaspat ridicate din temelii.
Sfantu Gheorghe nu mai miroase a peste. Nici macar in dana cu barci, unde un baiat la vreo 25 de ani strange nervos pestii de pe fundul unei barci. "Nu mi i-a primit la cherhana. Pestii mei nu sunt buni pentru ei", urla tanarul iritat. Si-a incarcat recolta in niste saci si a pornit spre drumul principal.
DUMINICA DIMINEATA. O strada trista si pustie, acoperita cu un strat gros de colb, strabate de la un capat la altul satul. Am batut-o la pas cam intr-o jumatate de ora. La 8 dimineata, duminica, nu era nimeni pe la porti. Ba da, am vazut pe cineva - un pescar intre doua varste, care tragea dupa el, harsaind-o de pietre, o plasa mare de pescuit. Mai incolo, cam pe la jumatatea drumului, din spatele zidurilor singurei biserici din sat se auzeau versuri cantate. De femei.
Am revenit la bataia pasului pe colbul sur. Am continuat sa cautam un suflet care sa stea de vorba cu noi. Cand strada prafuita si marcata de urmele pasilor nostri si ale unor roti de tractor, trecute pe-acolo cine stie cand, a ajuns la primarie, rugaciunile noastre aveau sa primeasca un raspuns. Oameni la orizont. Cam zece-douazeci de barbati de toate varstele stateau la un paharel pe cea mai mare terasa din sat, pozitionata "strategic" chiar vizavi de biroul edilului. Am fost observati imediat, ca doar nu ne stia nimeni acolo, si abordati cavalericeste de cativa baieti mai tineri.
MOROMETE DE SAN GHEORGHE. Ion Dumitru, un veteran
