Aveam 8 ani si mama inca ma tinea de mâna pe strada când am intrat prima data intr-un anticariat. Cautam „Aventurile lui Huckleberry Finn“, intr-o dupa-amiaza de octombrie galbena ca un cocolos de miere. Locul cu pricina se afla in preajma bisericii pe care mama obisnuia sa o frecventeze. Se predicase in acea zi despre cedrii Libanului si mintea mea de copil a asociat mirosul de carte veche cu mirosul de padure de cedru. Anticarul sedea pe un scaun rotund si stârnea rotocoale de fum pufaind alene dintr-o tigareta. Era o liniste mare si printre turnurile de carti se plimbau preocupati oameni inalti. Am iesit fericit din molcomul locas cu „Aventurile...“ in brate si cedrii Libanului in nari. Dupa ani multi, licean fiind, am petrecut ore bune rascolind obsesiv prin maldarele de carti ale anticarilor din Universitati. Pe vremea aceea il vânam pe Eliade si pipaiam cu o placere inexplicabila hârtia tare. Ma bântuia cunoscuta febra adolescentina a lecturii, atunci când cumperi mai mult decât poti citi si intelege. Dar pentru mine si prietenii mei nu conta calitatea acumularii, ci cantitatea ei, iar anticarii bucuresteni ne incurajau cu viclenie si zâmbete complice scotându-ne in fata noi si noi ispite. In studentie am lucrat in cea mai mare librarie timisoreana, a carei sectiune de carti vechi intra in responsabilitatea mea. Trecusera de mult anii romantici ai comertului de carte. Acum conta sa vindem cât mai mult. De aceea am invatat mici trucuri: pe rafturile din fata asezam cartile cu cele mai colorate coperte si cele mai putine pagini. Indiferent de autor acestea se vindeau cel mai bine. In stralucitoarea librarie, mirosul cartilor era acoperit de parfumurile chimice emanate de odorizantele electrice. Cumparatorii nu mai atingeau alene cartea dorita, ci o inhatau si ieseau grabiti. Intrasem deja in epoca vitezei. In august 2006, responsabilii proiectului Gutenberg au an